Știu sigur că există încă persoane care aleg să nu călătorească alături de copii pentru că „ei oricum nu își aduc aminte nimic”, „e prea dificil/inconfortabil pentru copil să se adapteze”, „nu îi plac oricum drumețiile/drumul cu mașina, avionul”, „nu are răbdare să viziteze”. Pentru noi nu a existat niciodată vreun motiv pentru care să nu îi luăm cu noi, înafară de faptul că ne-am dorit ca o dată pe an să plecăm doar noi doi undeva. Iar de la pandemie încoace, nici asta n-am mai făcut, pentru că a devenit mai stresant să plecăm fără ei la mii de kilometri decât să îi luăm cu noi. Cât despre beneficiile călătoriilor asupra creșterii și dezvoltării lor, mie mi se pare că sunt incontestabile. Filip, spre exemplu, a învățat engleza mai mult în vacanță decât de la școală (unde face engleza ca a doua limbă). Sunt dezinvolți și sociabili, se împrietenesc nu doar cu copiii, ci și cu localnicii din locurile pe care le vizităm pentru că sunt curioși, vor mereu să afle și să descopere ei singuri. Nu se dau în lături de la nici o experiență, fie că e vorba de călărit și aruncat cu toporul în satele vikinge din Norvegia, de dormit la cort cu berberii în Maroc, de mers cu barca amfibian pe lacuri înghețate în Islanda sau de hrănit țestoase uriașe în Seychelles. Au vizitat castele în Austria, au pescuit în râurile din Laponia, au urcat pe munți în Dolomiți, au gustat supă de ren în țările baltice și melci în vin la Paris, au înotat cu țestoase în Maldive și au mers pe cămile în Sahara, au făcut somon la grătar la marginea ghețarilor norvegieni și de fiecare când ne uităm la fotografii cu ei în vacanță, nu ne vine să credem că am trăit cu ei atât de multe lucruri absolut incredibile.
E ușor? Nu, e al naibii de greu și tare mi-ar plăcea să vedem mai mult în jur nu doar poze cu copii fericiți pe plaje cu nisip, ci și un pic de reality check, care să ne arate cam cât de multe sunt de făcut și ce eforturi imense de organizare se fac pentru toate lucrurile astea. Și unul dintre aspectele despre care vorbesc extrem de puțini călători sunt bolile/îmbolnăvirile.
Filip, de exemplu, a fost de mic un copil sensibil, noi eram și destul de tinerei când l-am avut pe el, iar în puținele dăți în care am plecat cu el mic și s-a întâmplat să se îmbolnăvească, am stat într-un stres continuu și nu ne-am putut bucura deloc de vacanță în sine. Dacă mă uit un pic în urmă, îmi dau seama că frica era complet nejustificată, știam ce am de făcut, aveam mereu farmacia cu mine, medicul de familie și mama (asistenta familiei) care să mă ajute cu sfaturi, iar toate țările în care am mers cu el cât a fost mic aveau sisteme de sănătate mult mai ok ca al nostru. De altfel, le-am și testat pe câteva cu juniorul de acum. În timpul vacanței la Paris, pe când Noel avea doar 5 luni, am luat cu noi în bagaj fără să știm un virus gripal, așa că în a doua noapte ne-am prezentat frumușel la spital cu un bebeluș în detresă respiratorie și am rămas acolo internată cu el. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, dar ce am trăit atunci e ceva ce nu se uită ușor și prin care nu treci fără remușcări (ce caut eu aici cu el?) și fără un stres imens. Plus un cost suplimentar de 1600 de euro, cât ne-a costat o noapte de spitalizare la stat în Paris, bani pe care nu i-am mai recuperat, căci nedormiți cum eram ca proaspeți părinți de 3 copii, am uitat să ne facem asigurare.
Isl5
Și atunci stai și te întrebi: cum e mai bine? Să așteptăm să crească ei și să evităm astfel de momente sau să ni le asumăm, cu tot ce aduc ele la pachet – îngrijorare, stres, oboseală, frustrare? Noi am ales să ni le asumăm, pentru că suntem tineri și plini de energie și le putem duce cumva și parcă mai ușor îngrijești o viroză când te trezești dimineața cu oceanul la fereastră și cu zumzet de pădure tropicală de cum deschizi ochii. În plus, SURPRIZĂ! Și copiii din zonele în care călătorim se îmbolnăvesc, există peste tot spitale și farmacii și posibilități de a trata orice. Tot ce trebuie să facem e să plecăm conștienți că îmbolnăvirile pot să apară oricând, chiar și când călătorim și să nu idealizăm totul, să lăsăm deoparte frânturile frumoase din social media, pentru că adevărul adevărat e ca șansele ca un copil să ”agațe” ceva în vacanță, odată scos din mediul său uzual, sunt destul de mari și trebuie luate în calcul.
20231030_175618
Dacă ar fi să pun pe listă un alt subiect care ne dă bătăi de cap în vacanțe/călătorii, acela ar fi tantrumurile (acest cuvânt elegant pentru crizele de nervi). Psihologii zic că e absolut normal ca odată ce te deconectezi de la rutină, job, școală, oboseala de zi cu zi și îi simți și pe cei de lângă tine disponibili pentru conectare autentică, să fii mai predispus să îți exprimi nemulțumirile și frustrările. Și știm cu toții ce iese când fac copiii asta. Iar dacă se întâmplă fix când ai de prins un avion sau când ai dat o căruță de bani să vizitezi ceva, parcă îți vine să zici „nu mai bine stăteam noi acasă?”. (Evident că nu, dar chiar și așa tot zici!). Și dacă tot suntem la capitolul „ce surprize ne rezervă copiii”, anul trecut destul de aproape de perioada asta duceam la somn un bebeluș de 2 ani și, în cameră cu noi, pe sora lui mai mare cu promisiunea că ea nu doarme, doar se odihnește pe terasă cu o carte. Seychelles, triluri de păsări afară, răcoare în cameră, hotel micuț cu grădină verde și cochetă, copila fâțâindu-se când în cameră, când afară, cumva mereu în spatele meu. Asta până când vin băieții mari de la bicicleală și întreabă unde e copilul mijlociu. Care dispăruse ca prin minune, nu era de găsit nicăieri. Țin să menționez că absolut niciodată nu au plecat fără să ne anunțe, mai ales ea, e mereu precaută, cere voie să iasă afară chiar și când suntem acasă, așa că primul gând a fost că a ieșit să citească pe terasă și a pățit ceva. Am căutat mai bine de 15 minute peste tot, ne-am panicat și am alertat și proprietarii hotelului, soțul a plecat să o caute cu bicicleta pe plajă, eu prin grădină și jungla de peste drum de hotel, am simțit că înnebunesc până l-am auzit pe cel mare, rămas în cameră: vino, că e aici! Aici, adică sub bancheta aceea pe care se pun de obicei bagajele în camerele de hotel, unde ea își făcuse cort în joacă și adormise pe nesimțite. Cu mine în cameră, la doi pași de ea.
Și ca și când nu ar fi de ajuns toate astea, mai sunt și drumurile luuuungi până în locurile acelea frumoase pe care vrei să le vezi. După mai multe de 20.000 de km cu autorulota, nici nu mai știu câte zboruri cu avionul și sute de roadtrip-uri cu mașina, vă zic un secret: nu, nu toți copiii dorm buștean pe drum, unii dorm prost sau deloc, iar când nu dorm au nevoie de entertainment non-stop. Așa că un părinte (mama, de obicei) trebuie să aibă mereu sacul cu cărți, activități, plastilină, gustări și, eventual, să fie pregătită să facă pe clovnul ca să meargă drumul lin până la destinație. Destinație unde nu se va odihni, pentru că cei mici sunt fresh și entuziasmați, neadaptați la fusul orar, așa că cel mai probabil vor mai trece vreo 24-48 de ore până să se așeze lucrurile.
Nu mi-am propus să descurajez pe nimeni cu poveștile mele, cu atât mai mult cu cât și copiii și părinții sunt diferiți, alegem diferit în funcție de ceea ce ne dorim și putem să oferim. Mi-ar plăcea, însă, să fim un pic mai onești și să vorbim mai deschis despre lucruri care sunt, până la urmă, viața.