Scrisoare părinților mei

Mama s-a născut în ’66, tata în ’62. S-au cunoscut de tineri, s-au căsătorit destul de repede și, tot destul de repede și de tineri, ne-au avut pe noi. Asta se întâmpla pe vremea când lumea se căsătorea cu gândul că greul se duce împreună într-o căsătorie, lucrurile se repară, nu se aruncă, oamenii se țin aproape unii de alții, nu divorțează la primul semn că nu e chiar totul lapte și miere. Ne-au avut pe noi de tineri și ne-au crescut aproape singuri, pe lângă toate celelalte lucruri pe care le aveau de făcut: gospodărie, casă, serviciu.

Mama a lucrat ca asistent medical, mai întâi în spital, cu ture de noapte și mers pe ambulanță, iar mai apoi în dispensar, cu muncă de teren și vizite la domiciliu. Tata, șofer profesionist, pe șantier, unde mânuia și repara utilaje de tot felul. Îi văd și acum tineri, ca și când ar fi fost abia ieri.

Tata se urca pe bicicletă și fugea din șantier la prânz ca să ne aducă de la grădiniță acasă, să ne pună masa și să ne facă focul în sobe, când era frig afară. Seara venea cu mâinile și hainele mirosind a motorină și cu plăsuța de la alimentară în care găseam întotdeauna pufarine, napolitane și ciocolățele mici cu Scufița Roșie pe învelișul de aluminiu.

Mama avea hainele cu iz de medicamente și, când ne băga seara în pat, simțeam mirosul de dispensar amestecat cu parfumul pielii ei. Ne ținea pe lângă ea când făcea treabă, prin casă, la câmp, în bucătărie și ne cânta sau ne spunea povești de când era ea mică. Iar copiii mei au crescut tot cu cântece și povești la mine în brațe pentru că așa am învățat eu că se oferă iubire și căldură.

Bani nu am avut, dar cumva nu ne-a lipsit absolut nimic. Tata ne făcea jucării și pentru el nu existau sărbători de Crăciun sau aniversări fără cadouri sau o bucurie de orice fel. Se așeza pe jos cu noi și ne plimba căluțu’ pe vremea când încă nu se știa că floor time ajută la conectarea cu copilul și la împărtășirea iubirii necondiționate. Ne făcea rost de cărți și ne citea seara povești de pe aparatul cu diapozitive. Mama ne croia rochițe și ne tricota haine și avea grijă să ne cumpere mereu ceva nou la început de an școlar, de Crăciun, de Paște (da, da îmi amintesc și acum pantofii roșii de lac și colanții în dungi, asortați cu bluzițe roșii).

Ascultam muzică la pickup în weekend -Mădălina Manole, Compact, Gabriel Cotabiță -Cotabriel :)) – și ne uitam împreună la Teleenciclopedia în fiecare sâmbătă seara. Iar vara, când ploua torențial după zile întregi de caniculă, scoteam o pătură pe terasă și stăteam toți să ne bucurăm de răcoare și să hotărâm ce mai e de făcut la câmp până la finalul verii.

În serile lungi de iarnă, când trosneau lemnele în sobă, ne băgau pe amândouă între ei și își povesteau pe întuneric vrute și nevrute, cu glas semi-șoptit, până ne lua somnul pe amândouă. De asta, poate, îmi găsesc pacea seara, după ce adorm copiii, în brațele soțului sporovăind despre te miri ce.

Nu ne-au spus niciodată „nu” fără explicații, ne-au repetat întruna că putem să fim tot ce ne dorim noi să fim, ne-au susținut mereu deciziile și au fost acolo când am greșit, ca să avem pe umărul cui ne plânge. Ne-au îngrijit când eram bolnave mai bine ca orice medic și ne-au dus grija și dorul când am plecat de acasă. Și ne-au mai învățat că să ne avem una pe alta e cel mai frumos dar pe care l-am primit de la viață.

Au fost părinții perfecți? Nici vorbă. Învăț zilnic, pe propria piele, că așa ceva nu există. Au dus și ei durerile lor și ele i-au copleșit uneori și i-au abătut de la calea cea bună. Și cu atât mai greu le-a fost să crească doi copii corect, responsabil, asumat, fără palme și jigniri, fără să simțim vreodată că a fost prea greu pentru ei. Au dus pe umeri poveri, ale lor și ale părinților lor, și cu atât mai greu le-a fost să ne ofere nouă iubirea aceea pură și grija aceea izvorâtă direct din inimă. Dar au făcut asta fără psihologi, cărți de parenting, podcasturi și conferințe despre cum să-ți crești copiii. Au făcut ce au simțit ei că e bine și ne-au oferit, astfel, cea mai bună variantă a lor.

Deși ne sunăm zilnic, nu le spun mai deloc că îi iubesc, nu le zic aproape niciodată că ce sunt eu azi e datorită lor, dar știu (sper că știu) că gândul meu e zilnic și la ei. Nu ar avea cum să fie altfel, căci îi văd pe amândoi tot mai mult de fiecare dată când mă uit în oglindă. Și pe măsură ce trece timpul, mă bucur tot mai mult că e așa.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *