Praslin și La Digue – sau cum arată paradisul

Și acum, uitându-mă prin fotografii, nu mă pot opri din a mă întreba: noi chiar am fost aici? Chiar am trăit clipele astea, cu copii bălăcindu-se la apus în ape de un turcoaz ireal, cu nisip fin sub picioare și câte un cocktail în mână? Ei bine, da, am făcut-o și pe asta și ne-am promis că vom reveni cândva în doi, pentru și mai multă leneveală și hoinăreală în colțul ăsta de planetă incredibil de frumos. Dar ce e de făcut și de văzut aici, indiferent că vii sau nu cu cei mici?

La Digue

După Mahe, am urcat frumușel în feribotul celor de la Cat Cocos și am ajuns la capătul unei călătorii cu peripeții pe insula aceasta micuță și liniștită. Spun cu peripeții pentru că, deși ne-am luat toate măsurile necesare (plecat dimineața când e oceanul liniștit, pastile de rău de mișcare, mic dejun ușor și potrivit pentru astfel de situații) răul de mare nu ne-a ocolit și s-a lăsat cu un copiluț avariat și unul ușor amețit, așa încât prima grijă odată ajunși a fost să luăm rapid masa și să mergem la odihnă.

La Digue nu e deloc mare și singurele mijloace de transport pe insulă sunt bicicletele și buggy-urile cu care hotelierii cară turiștii și bagajele lor (sau mă rog, ceva asemănător cu un buggy). Acestea din urmă nu se pot însă închiria, așa că dacă vrei să te plimbi de colo-colo bicicleta rămâne de bază. I-am rugat pe cei de la cazare să ne ajute cu asta și am căpătat astfel niște frumuseți nou-nouțe, dotate cu un scăunel de bebe atât de confortabil, că juniorul a adormit de vreo două ori în el în drumul de la plajă la cazare.

Iar bicicletele astea ne-au dat libertate totală să explorăm cap-coadă insula și să profităm de tot ce are ea de oferit. După o prima tură de recunoaștere, ne-am petrecut după-amiaza pe Anse Reunion, plaja unde pescarii își trag bărcile seara și descarcă, sub ochii curioși ai trecătorilor, captura de peste zi. Ba o mai și pregătesc pe loc, fie ca să arunce peștele direct pe grătarul lor, fie ca să îl paseze frumos în lăzile bucătarilor veniți să-și aleagă cel mai bun și proaspăt pește de pus pe mesele restaurantelor. Oricum ar fi, spectacolul e magic: mirosul de ocean amestecat cu cel de pește proaspăt scos din apă, totul scăldat în lumina apusului, cu clipocitul valurilor la mal și cu sporovăiala localnicilor pe fundal.

A doua zi ne-am luat micul dejun delicios servit de cei de la Villa Authentique și am pornit, matinali cum suntem, către Anse Source d’Argent, comoara Seychelles-ului, cotată ca una dintre cele mai frumoase plaje din lume. Deși pe internet multă lume se plângea de taxa de acces la L’Union Farm Estate (accesul la plajă se face doar pe aici) , mie mi s-a părut că sunt money very well spent. Drumul de acces trece practic printr-o fermă/rezervație unde te bucuri nu doar de plimbarea fermecătoare printre palmieri și plante tropicale, dar te poți opri să hrănești țestoasele (dacă nu-ți surâde excursia pe insula Curieuse, aș zice că aici e locul perfect să cunoști mai de aproape frumoasele gigante), poți vizita plantația de vanilie sau muzeele deschise tot în interiorul domeniului. Iar din locul în care se parchează bicicletele și până la plaja propriu-zisă, mergi la propriu printre frumuseți la superlativ: stânci înalte de granit, printre care se ivesc palmieri și plante exotice, nisipul fin îți gâdilă ușor tălpile, iar dintre stânci apare ici și colo câte o frântură de apă de o culoare ieșită din comun. Totul ca să dai apoi de un șir de plaje, una după alta, toate mărginite de copaci verzi și umbroși într-o parte și de oceanul limpede și cald de alta. Alte stânci, drumul șerpuiește iar pe după ele și îți dezvăluie altă bucată de plajă, mai frumoasă ca cea de dinainte, că nici nu te poți hotărâ unde vrei să oprești. Iar apa e magică, intrare lină, caldă ca supa, perfectă pentru snorkeling și pentru ore în șir de bălăceală. Ceea ce am și făcut, și dimineața și după-amiaza, pentru că taxa de intrare e valabilă ziua întreagă, iar de la cazare ajungeam în 20 de minute cu bicicletele.

Deși ne-ar fi plăcut să facem turul insulei pe biciclete, dorința asta s-a dovedit a fi prea mult, căci drumul urcă destul de mult și sunt destul de multe pante abrupte odată ce mergi înspre nord, așa că ne-am mulțumit a treia zi cu leneveală la Anse Severe, unde am găsit nu doar înghețată de vanilie locală, ci și o testoasă uriașă care se plimba nestingherită pe drum, motiv pentru care semnele de „Slow down – Turtle Crossing” ne tot apăreau în cale.

N-am ratat nici Grand Anse, deși nu o recomand neapărat pentru copii, valurile și curenții sunt puternice acolo în lipsa recifului. Noi am găsit și loc de o baie bună într-unul dintre colțurile mai ferite ale plajei, dar nici apa albastru deschis, nici nisipul, nici crabii curajoși și nici atmosfera de pe plajă nu ne-au plăcut atât de mult pe cât de mult ne-a plăcut drumul până acolo. Străbătând insula pe de-a latul, drumul trece direct prin junglă, e impecabil asfaltat și e mărginit de peisaje desprinse direct din Avatar. Aici o pădure cu liane și coroane ciudate, dincolo arbori sălbatici de papaya, dincoace poteci șerpuind în sus printre granitul masiv. Am oprit de câteva ori să ne tragem suflul (nu e ușor să biciclești prin căldură mai bine de jumătate de oră, mai ales cu 3 copii după tine), iar opririle ne-au dat răgaz să admirăm frumosul din jur, nemaiîntâlnit în nici un alt loc de până acum.

Am mai fi stat lejer încă vreo 2 zile, cele 3 petrecute acolo nu ni s-au părut deloc suficiente, e genul ăla de loc din care nu mai vrei să pleci și te tot întrebi cum ar fi să locuiești aici mereu.

Praslin

Ne aflam deja de 6 zile în Seychelles când ne-am îndreptat către Praslin (tot cu feribotul am călătorit, dar nu am simțit cele 15 minute între cele două insule). Praslin e o combinație între Mahe și La Digue, de asta probabil nu ne-a surprins cu nimic nou și nu mă grăbesc să o așez pe locul 2 ca frumusețe, deși toate părerile celor care au vizitat Seychelles par să mă contrazică. Spre deosebire de Mahe, e mai puțin aglomerată și mult, mult mai verde, însă plajele nu mi s-au părut deloc prietenoase pentru copii, iar rezervațiile naturale (cea pe care am ales-o noi) un pic overrated.

Anse Lazio a fost cea pe care am ajuns cel mai des și care mi-ar fi plăcut nespus de mult dacă n-ar fi fost drumul de 20 de minute cu mașina până acolo, drum întortocheat, cu curbe și pante, deloc prietenos. Lăsând astea la o parte, da, locul are un farmec aparte și am avut norocul să ne bucurăm de prezența crabilor, a liliecilor de fructe, a peștilor prietenoși pe care îi puteai efectiv atinge cu mâna în apă și a unui pui de rechin ciocan care s-a aventurat cam departe de casă într-una dintre după amiezi.

Anse Georgette primește și ea o bilă albă pentru frumusețe, dar dacă ar fi să o iau acum de la capăt, aș spune fără nici un regret:”Nu, mulțumesc!”. De ce? Pentru că drumul de acces trece pe domeniul celor de la Constance Lemuria, așadar trebuie să suni înainte să vezi dacă mai sunt locuri disponibile pentru ziua de interes, iar odată ajuns acolo, descoperi că de fapt drumul ocolește TOT resortul, așa că ești nevoit să mergi prin soare, pe marginea terenului de golf, undeva la 30-40 de minute doar dus. Mai pune la socoteală sacoșele cu jucării, apă, gustări pe care e musai să le cari, lipsa de toalete pe plajă și de orice fel de restaurant/snack bar unde ai putea să mănânci sau să te răcorești cu ceva și ai ingredientele unei dimineți deloc relaxante la plajă.

Și cum nu puteam ajunge pe Praslin fără să facem cunoștință mai de aproape cu faimoasele coco de mer, plantele cu cele mai mari semințe din lume, am vizitat Valée du Mai, rezervație naturală aflată în patrimoniul UNESCO. Accesul în parc costă enorm pentru ce are de oferit, dar am fost suficient de norocoși încât pe lângă poveștile despre cum au căpătat plantele astea faimosul nume (cei care au descoperit prima dată fructele le-au găsit plutind pe apă și au crezut că ele cresc în ocean – de aici denumirea de „cocos de mare”) am văzut crabi roșii de apă dulce și papagali negri, ambele specii endemice Seychelles-ului. Altfel, plimbarea prin rezervație nu merita nici pe departe cei aproape 65 de euro cheltuiți, cu atât mai mult cu cât există una asemănătoare la Fond Ferdinand, ceva mai ieftină și la fel de accesibilă cu transportul public.

Se vede că nu m-a dat pe spate Praslin, nu-i așa? Cred totuși că experiența n-ar fi fost completă fără o vizită și aici, iar pentru data viitoare aș gândi altfel zilele, în așa fel încât să petrecem mai mult timp în La Digue și să îi dăm o șansă în plus și Praslin-ului, cu explorări dincolo de punctele sale cele mai turistice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *