De la Shakespeare la Product Ownership -sau lungul drum al unei reconversii profesionale

Salut! Puțini dintre cei care ajung pe aici mă cunosc sau știu câte ceva despre mine. Cum articolul postat pe pagina Prințesei Urbane a ridicat câteva sprâncene, m-am gândit că e timpul să strecor, printre atâtea povești călătoricești, și o povestioară de viață, din alea cu care mă laud chiar în antetul blogului.

Așadar, numele meu este Aida, am 37 de ani, sunt de profesie traducător și interpret și sunt pasionată de cărți, călătorii și familia mea (nu în ordinea asta :)) ). De 15 ani iubesc și iubesc să mă cert cu soțul meu, un tip isteț și care mă face mereu să râd. Și așa, tot râzând, mi-a făcut și trei copii, unul mai simpatic ca altul: Filip (11 ani), Olivia (8 ani) și Noel (2 ani).

După ce am absolvit Facultatea de Limbi Străine și un program de master pentru interpretariat de conferință, am primit o ofertă de la o firmă franceză, producătoare de software. Și cum oferta era bună și noi cu planuri mari de casă și familie numeroasă, am zis ”Da” din prima, ferm convinsă la data aceea că, odată ce se așează lucrurile, voi reveni la traduceri și interpretariat. Sau voi merge cumva în paralel cu amândouă. Ceea ce am și făcuto perioadă: a mai apărut câte o colaborare pe ici, pe colo, pe care am reușit să o strecor în programul aglomerat de la birou. Surpriza a fost, însă, că interacțiunea cu clienții și oamenii din departamentul de suport tehnic mi-a stârnit curiozitatea și am început să-mi doresc să încerc ceva nou. Managerul meu de la acea vreme nu a fost dornic să mă susțină, citez: ”un traducător nu are cum să facă suport tehnic”. Dar locul lui a fost luat la scurtă vreme de un tip mai tânăr și mai open-minded care mi-a aplaudat inițiativa și mi-a oferit și contextul în care să fac pașii necesari. Și uite așa, la nici 2 săptămâni după reîntoarcerea din primul concediu de maternitate, am intrat în ”pâine”, într-un domeniu care nu avea nimic în comun cu pregătirea mea profesională și care m-a scos mult din zona de confort.

A urmat apoi un an într-o multinațională cunoscută. A fost un pas făcut cu multe temeri și una dintre cele mai urâte experiențe profesionale, genul acela de loc unde angajații sunt doar un număr sau o metrică și unde nu mergi cu drag la birou, oricât ai încerca să cauți motivație. Dar, din punct de vedere profesional, a fost un an cu multe învățăminte, atât ca dezvoltare personală, cât și ca parcurs tehnic. Mi-am dat seama, din postura de inginer suport, că programarea nu e așa un bau-bau cum îmi închipuiam și că o astfel de alegere mi-ar putea aduce multe beneficii pe termen lung. Și uite cum m-am trezit înscrisă la cursurile de programare ale celor de la Telecom Academy, pe care nu pot decât să îi recomand ca programe, instructori, certificări. Am participat aproape un an de zile (2 module) la cursuri de PHP, iar ulterior mi-am mai achiziționat, tot de la ei, cursuri online de Java. Rezultatul? La nici 3 luni de la începerea cursurilor treceam cu brio un test tehnic pentru un post de Bug Diagnostic Engineer. Practic, deși eram tot inginer suport, jobul meu de zi cu zi presupunea analiza și review-ul codului scris de clienți peste aplicația standard. A fost una dintre cele mai fructuoase și frumoase experiențe de muncă de până atunci și, dacă nu s-ar fi ivit alte oportunități de creștere (profesională și financiară), probabil că încă aș mai lucra acolo.

Partea bună atunci când alegi un domeniu ca IT-ul și investești timp și resurse în asta este că oportunitățile nu întârzie să apară, lucru care s-a întâmplat și în cazul meu. Deși îmi face încă plăcere să descifrez nebuloasele unei bucăți de cod, recunosc că nu mă văd programator, mi-ar lipsi prea mult interacțiunea cu clienții, colaborarea inter-departamentală, contextul în care mi-aș putea folosi toate abilitățile dobândite de-a lungul timpului, nu doar cele tehnice. Așa că m-am îndreptat cu pași ușori, dar siguri către un post de Business Analyst și, ulterior, de Product Owner. Și simt că mi se potrivește mănușă. Nu doar că nu pierd contactul cu partea tehnică, dar pot face ceea ce îmi place cel mai mult: să lucrez îndeaproape și permanent cu oamenii, să comunic eficient și să dezvolt relații între diversele entități implicate în procesul de dezvoltare al unui soft/aplicații, să îmi pun în valoarea abilitățile lingvistice, de organizare și gestionarea a sarcinilor în așa fel încât rezultatul să fie în beneficiul întregii echipe.

A fost ușor să ajung aici? Nu, categoric nu. A durat aproape 8 ani întregi de învățare continuă (nu pun la calcul cei 4 ani de pauză din concediile de maternitate, altfel perioada asta de reconversie ar fi de nici mai mult, nici mai puțin de 12 ani), mult timp investit, multă energie, multe finanțe (mi-am plătit singură toate cursurile de care am avut nevoie de-a lungul timpului). A fost un drum greu și anevoios, am avut momente în care lucrurile învățate mi se păreau prea abstracte și nu reușeam să înțeleg nimic și mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să îmi văd de ce știu deja să fac. Au fost aproape doi ani în care am fost singura fată într-o echipă de băieți cu studii tehnice, deci m-am simțit de două ori mai “not in the right place”.

Aș schimba ceva dacă aș lua-o de la capăt? Nu, nici asta nu aș face. Probabil că niște studii tehnice la timpul lor mi-ar fi ușurat traseul profesional, dar facultatea și apoi masterul finalizate așa cum trebuie au fost cât se poate de mind-opening și de interesante și n-aș alege deloc diferit. Iar gramatica generativă a lui Noam Chomsky e matematică pură, deci aș putea spune că gândirea logică și analitică necesare într-un domeniu tehnic au fost cumva modelate în timpul facultății. În plus, ținând cont că mi-au lipsit cu desăvârșire studiile tehnice, abilitățile lingvistice și de comunicare au fost atu-ul meu în muuuulte procese de recrutare. Și nu, nu toată lumea cunoaște limba engleză, cel puțin nu când vine vorba de comunicare corectă, eficientă și fără nici un language barrier indiferent de subiect.

Aș mai face asta acum? Nu sunt așa de sigură :). Nu aș vrea să descurajez pe nimeni, în cele din urmă depinde mult de fiecare în parte, de dorințe, de context, de mulți alți factori care țin de resurse, timp, energie, de vârstă și, în cele din urmă, de susținerea celor din jur. Dar cred ca în această etapă a vieții mele nu aș mai face pasul ăsta decât forțată cumva de împrejurări, mi-ar fi greu să proiectez succesul sau rezultatele atât de departe în viitor și să planific și să organizez totul pentru a ajunge acolo. Nu cred că aș reuși să mai fiu atât de prezentă și implicată în tot procesul, din simplu motiv că prioritățile mele s-au schimbat mult față de acum 12 ani. Poate de asta privesc cu atâta admirație oamenii care fac facultăți sau se angajează în procese lungi de învățare la 40 de ani plus : eu nu mă văd făcând asta.

Ce pot spune cu certitudine, însă, e că drumul ăsta mi-a adus multe bucurii, satisfacție profesională și că, în cele din urmă, am luat decizia corectă acum mulți ani, demonstrându-mi mie în primul rând, că imposibilul este posibil :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *