Mi-e greu să încep și caut să găsesc cuvintele potrivite mai mult ca oricând, pentru că cea mai recentă călătorie, cea din Maroc, a fost deopotrivă de frumoasă, copleșitoare și dificilă din mai multe puncte de vedere. A fost primul nostru contact cu Africa, prima oară pe un continent nou atât pentru noi, cât și pentru copii, prima oară când ne-au fost atât de înșelate așteptările (iar asta nu în sens rău neapărat). Dar să începem cu începutul.
Am pornit de la ideea că Maroc e potrivit pentru a ne petrece vacanța de toamnă acolo pentru că temperaturile erau plăcute, distanța până acolo nu foarte mare, iar experiențele se anunțau nenumărate și care mai de care mai interesante. Așa că ne -am pus pe cumpărat bilete către Casablanca și pe creionat un itinerariu care să ne permită să vedem cât mai multe ținând cont și de nevoile copiilor. Am ales așadar un circuit Casablanca – Meknes – Fez – Merzouga – Ait Ben Haddou – Marrakesh – Essaouira – Casablanca.
Primele impresii
Am greșit alegând să nu poposim deloc în Casablanca după aterizare și plecând direct către Meknes. Planul era să ajungem să ne odihnim în Meknes și să ne plimbăm a doua zi prin unul dintre cele 4 foste orașe imperiale. Doar că formalitățile de intrare în Maroc au mers extrem, extrem de greu. Deși ne aflam la coadă dedicată celor cu copii, am așteptat mai bine de o oră să ne luăm vizele, după întrebări formale legate de vizitele anterioare în Maroc, locul de îmbarcare în avion și ocupațiile noastre. A urmat apoi coadă la cartelele SIM, unde fetele de la ghișeu s-au mișcat ceva mai repede, apoi preluarea mașinii care ne-a mai mâncat și ea aproximativ 1 oră și jumătate. Cum urma să intrăm pe autostradă, aveam nevoie de bani cash pentru a achita taxa (sau un card emis de o bancă marocană), iar asta ne-a mai costat iarăși timp prețios (căutat de bancomat sau exchange). Și iată-ne pornind spre Meknes muuult mai târziu decât anticipam. Iar autostrada, oh well, vine la pachet cu aglomerație și restricții, așa că am adunat o oră în plus celor arătate de Google Maps și am ajuns în Meknes în jur de ora 23:00 foarte, foarte obosiți.
Atât de obosiți încât am renunțat la plimbarea prin Meknes și ne-am petrecut a doua zi dimineața lenevind într-un riad absolut superb și bucurându-ne de ospitalitatea marocană, ce a venit la pachet cu un mic dejun bogat și delicios. Ne-am mulțumit să admirăm doar în treacăt Bab Mansour și ne-am luat apoi tălpășița către Volubilis.
Prima noastră cetate romană pe tărâmuri africane
Iar aici am avut parte de prima surpriză extrem de plăcută. Ai crede că Maroc este doar despre dune de nisip și plimbări cu cămile la apus sau despre resorturi fabuloase la malul oceanului, dar iată că Volubilis ne-a scos din pliantele agențiilor de turism și ne-a transportat direct în perioada imperiului roman, când se crede că așezarea ar fi fost capitala regatului Mauritania. Situl este unul dintre cele mai bine conservate situri arheologice văzute până acum, cu porțiuni de mozaic intact în unele zone, cu fresce și încăperi încă bine delimitate și conservate, amplasat strategic pe un deal înalt de unde priveliștea e absolut încântătoare. Și am aflat cu stupoare că două treimi din uriașul sit sunt încă neexcavate și se lucrează la aducerea la lumină a acestei foste capitale prospere. Am părăsit locul plăcut impresionați și cu un prim „suvenir” de păstrat în minte.
Fez și un vis din copilărie împlinit
Deși drumul către Fez a venit la pachet cu o frustrare maximă (nu a fost chip să găsim un loc decent unde să luăm masa, din puținele cu recenzii bune, jumătate erau închise, iar la celelalte nu am reușit să legăm două cuvinte cu cei de acolo, deși sunt vorbitoare de franceză), orașul în sine a fost așa cum îl visam și un pic peste. Am fost primiți cu aceeași căldură tipică ospitalității marocane de cei de la Dar Drissi și tot ei ne-au ușurat plimbarea prin medină, punându-ne la dispoziție un ghid foarte bine pregătit, cu multe povești la el și cu o bună voință rar întâlnită.
Medina e imensă, numără aproximativ 9000 de străduțe și alei și te poți lejer rătăci ore bune admirând-o fără a te teme însă că te pierzi: există două artere principale la care poți să revii ușor, iar cei de la cazare ne-au propus ca, în cazul în care ne rătăcim, să le trimitem pe whatsapp o fotografie cu locul în care suntem pentru ca ei să ne poată prelua de acolo. Cum eram cu copiii și aveam totuși câteva puncte de interes după care n-am fi vrut să alergăm toată ziua, am ales varianta cu ghid, pe care l-am plătit cu 30 de euro pentru 3 ore de plimbare și poveste.
Am aflat astfel că medina găzduiește cea mai veche universitate din lume, că adună atelierele a sute de meșteșugari tradiționali, că e cel mai mare spațiu car-free din lume și multe alte lucruri interesante. Am vizitat una dintre cele 6 școli coranice (madrase) și ne-am pierdut prin camerele foștilor elevi și institutori, apoi am asistat la o demonstrație de decorare a obiectelor din argint și alamă în atelierul unui meșteșugar, iar la final m-am bucurat ca un copil de vizita la cea mai mare vopsitorie de piele din Fez, Chouara Tannery. O aveam pe listă de multă vreme, de când vizionam „El Clon” la televizor și mă zgâiam la frumusețile străzilor pe care se pierdea Jade și la cadrele filmate deasupra bazinelor colorate, pline cu caca de porumbel și coloranți naturali.
Lungul drum către deșert
Pe mai toate blogurile și site-urile citite în timp ce mă documentam pentru Maroc drumul dintre Fez și Merzouga, acolo unde răsare ca de nicăieri deșertul Sahara, apărea ca drum de făcut în 7-8 ore. Cu plecare dis-de-dimineață și sosire seara târziu, cu pauze scurte de masă în orașele de pe traseu și cu câteva pauze pentru a fotografia minunățiile întâlnite în cale. Noi am fost inspirați să îl împărțim în două, în ideea că cel mic nu va rezista atât la drum și că ar fi fost extrem de obositor și pentru noi un asemenea heirup. Chiar și așa mi s-a părut îndelung și fără sfârșit. Ca peisaj și priveliști, însă, traseul e spectaculos.
La o oră de Fez, de exemplu, se află Ifran, o stațiune montană cu resorturi de ski, străduțe și căbănuțe cum nu întâlnești nicăieri în Maroc, ordine și curățenie cum ți-e dat să vezi mai rar în întreg regatul. Deși veneam de la căldură mare (în Volubilis și Fez am prins cald tare), aici am nimerit în plină toamnă colorată care ne-a plăcut enorm. Iar mai departe un pic, pe marginea pădurilor de cedri am dat și de maimuțe sălbatice tare simpatice, care se grăbeau să șterpelească mâncare de la turiști pentru ca mai apoi să ne arate poponeața din vreun copac.
Mai apoi, odată ce ai coborât din munții Atlas, terenul semi-arid lasă loc pe partea dreaptă pădurilor de palmieri din valea râului Ziz. De-a lungul a zeci de kilometri te însoțește o fâșie verde, întinsă în mijlocul pustietății, pe ambele maluri ale râului. Gazdă peste noapte ne-a fost orasul Midelt, preferat de turiștii care aleg, ca și noi, să împartă drumul în jumătate.
Nopți în deșert
Ei, bine, despre cele două zile petrecute în deșert aș putea lejer să scriu un articol separat, atât au fost de pline de trăiri și de locuri frumoase. Întâlnirea cu deșertul este de-a dreptul copleșitoare, pe măsură ce ne apropiam de dunele de nisip nu ne venea să credem că ceea ce vedem sunt dune și nu munți. Dunele Erg Chebbi, așa se numește întinderea de nisip de aici, răsar ca de nicăieri și imediat ce treci de Merzouga apar în peisaj cămilele, corturile și camp-urile înșiruite chiar la marginea deșertului. Până acum câțiva ani, celor care se ocupau cu turismul aici li s-a permis așezarea corturilor chiar în deșert, însă din cauza deteriorării mediului, s-a hotărât amplasarea tuturor în afară. Așa că ofertele de cazare ți se întind în fața ochilor și, deși am văzut și unele luxoase, care promiteau marea cu sarea, din considerente de buget și o experiență cât mai autentică am ales camp-ul unei familii de berberi – Krich Camp. Și de aici nu am mai avut nicio o grijă, pentru că s-au ocupat ei de absolut tot pentru noi.
Mesele, focul de tabără, spectacolul de muzică berberă lângă foc, vizita la comunitățile de berberi și tuaregi din zonă, plimbarea până în apropiere de zona militară lângă granița cu Algeria și poveștile despre lipsa de înțelegere dintre cele două state vecine, vizita la exploatările de minerale fosile din zonă, gustarea luată într-un cort berber, plimbarea prin oază și, cireașa de pe tort, plimbarea pe cămile la apus au fost toate extraordinar de bine organizate, cu ghid extrem de amabil și cu poveștile la el.
Am aflat multe despre cum trăiesc nomazii berberi din zonă și m-am bucurat să găsim acolo copii care duc o viață atât de diferită de cea alor noștri, dar nu mai puțin fericită, iar cei mici au putut pleca cu ceva învățăminte de acolo. Apoi am fost primiți de „Les pigeons du sable”, o comunitate de tuaregi, „black people” cum îi numesc ei fără nici un stres, care ne-au încântat cu muzică și dansuri tradiționale într-un decor cât se poate de autentic. Iar plimbarea pe cămile a avut loc în compania celui mai amabil și drăguț cărăuș: deși nu vorbea nici franceză, nici engleză, a socializat nemaipomenit cu copiii și a știut ce să facă și cum să facă pentru a-i împrieteni cu cămilele și a-i face să-și învingă emoțiile. Cred că nu greșesc cu nimic când spun că pentru toți, chiar și pentru cel mic, zilele trăite acolo vor rămâne undeva adânc întipărite în suflet și minte.
Drumul orașelor roșii
Tinghir, Ouarzazate, Ait ben Haddou – acesta ne-a fost traseul până în Marrakesh, cu o scurtă oprire la canionul Todra, perfect pentru o plimbare de dezmorțire. Dintre toate, Ait ben Haddou e de departe cea mai.impresionantă așezare construită din lut roșu. Nu e de mirare că marii producatori de filme au dat năvală să filmeze aici „Gladiator”, „Game of thrones”, „Prince of Persia” și lista poate continua. Orașul este acum deschis doar vizitatorilor, populația s-a mutat pe malul opus râului, lăsând clădirile din lut roșu să strălucească solitare în lumina arzătoare a soarelui.
Marrakesh – de la entuziasm la dezamăgire
Da, știu, farmecul orașelor ca Marrakesh e tocmai vibe-ul nebun, culorile de pe străzi, vânzătorii ambulanți, gălăgia, haosul, medina aglomerată si pestriță, piețele ticsite de tot ce vrei și ce nu vrei. Pentru noi, însă, a fost prea mult. Spre deosebire de Fez, în a cărui medină i-am lăsat pe copii să exploreze singuri pe alei, aici am fost permanent agasată de motociclete, trăsuri, indivizi dubioși care ne spuneau că nu mergem bine și se ofereau ei să ne fie ghizi, multă, multă mizerie pe străzi, o piață Jema el-Fnaa supra-aglomerată. Ne-am oprit câteva momente să admirăm moscheea, apoi am fugit de tumultul pieții în oaza de liniste oferită de Palatul Bahia. Aici, da, ne-au plăcut mult grădinile atent îngrijite, tavanele incredibil de minuțios decorate, sălile cu mozaic, curțile interioare absolut superbe, cu mult verde și multă măiestrie în decorarea stucaturilor. Ne-ar fi plăcut să ajungem și la grădinile Majorelle, sunt sigură că și acelea ar fi ridicat un pic Marrakesh-ul în ochii noștri, dar ne-am organizat târziu și am ratat orele de intrare disponibile în dimineața de dinaintea plecării. Altfel, orașul ni s-a părut overrated și mult sub tot ce am văzut în restul regatului.
Essaouira cea scăldată de oceanul Atlantic
Ultimul loc pe traseul nostru și cel mai așteptat de mine a fot Essaouira. Oraș aflat în patrimoniu Unesco, Essaouira (sau „orașul vânturilor” pentru că, da, ne-a bătut vântul aici într-un mare fel) e un vis frumos cap- coadă. Liniștit, cu turiști relaxați care se plimbă pe plajă cât e ziua de lungă admirând surferii cutezătorii sau pescărușii jucăuși, cu un port vechi și o piața de pește ce dăinuie de câteva sute de ani, cu ziduri de apărare transformate acum în locuri de promenadă și de privit apusurile incredibil de frumoase. Iar medina – de departe cea mai frumoasă văzută până acum. Alei înguste ducând toate către centru, negustori prietenoși și deloc agasanți care ne-au făcut sesiunea de shopping o adevărată plăcere, restaurante unul și unul cu muuulte specialități din pește și fructe de mare, pisici simpatice, uși și clădiri colorate și îngrijite – o bijuterie arhitecturală și nu numai. După două zile aici, am pornit spre casă încărcați cu mult frumos, multă relaxare și multe suveniruri.
Casablanca – last stop
Ne-am încheiat călătoria cu o plimbare pe lângă moscheea Hasan al Ii-lea din Casablanca și, dacă nu am fi avut un avion de prins, ne-ar fi plăcut să o și vizităm, pe dinafară e impresionantă și tare frumoasă. Iar Casablanca, cel puțin în zonele în care am ajuns noi, face notă discordantă cu celelalte locuri în care am ajuns – un oraș cosmopolit și civilizat, unde se simte influența investitorilor străini și a companiilor de outsourcing care își găsesc aici resurse pentru clienții lor.
În loc de încheiere
Dacă ar fi să o luăm de la capăt, am alege din nou Maroc ca prim punct de explorare a Africii – e un mix interesant de culturi arabe, berbere și influențe coloniale, e un spațiu sigur de explorare cu copiii (asta dacă nu punem la socoteală cei câțiva ofițeri de la poliția rutieră puși pe luat șpagă :)) ), e o țară cu mult potențial turistic, dar care reușește în același timp să își păstreze autenticitatea. Ne-a plăcut ce am găsit acolo și ne-a plăcut și mai mult ce am luat cu noi (și nu despre suveniruri vorbesc).