Vara încă nu s-a terminat și deși pandemia nu pare să se apropie de final (ba chiar ne amenință urât de tot), nu vedem de ce nu am putea să ne bucurăm în continuare de plimbări în aer liber și de soare, fie doar și pentru un weekend. Și unde mai bine dacă nu în Transilvania noastră frumoasă care abundă de castele vechi, cetăți de poveste, dealuri cu podgorii verzi și mâncare delicioasă, pe gustul nostru.
Cum am dat vacanța în Peru din august pe încă o plecare la mare cu copiii (nu știm încă unde), am hotărât să pornim doar noi doi într-un road-trip prin Transilvania, bifând câteva locuri frumoase în care ne dorim să ajungem demult. Așa că am pornit spre Transalpina, cu gândul că nu doar destinația contează, ci și drumul până acolo, și după ce ne-am clătit ochii cu versanții semeți ai munților, am coborât către Lacul Oașa și Valea Sebeșului, deopotrivă de frumoase ambele și ne-am îndreptat dornici de explorare către Turda.
Acum câteva săptămâni văzusem un documentar pe BBC Earth despre Salina Turda, așa că pe lângă natura deosebită din zonă, am poposit într-o scurtă vizită și aici. Nu am fost dezamăgiți (poate doar un pic de preț, care e nejustificat de mare, având în vedere că foarte mulți vin acolo doar pentru vizite scurte): salina are câteva încăperi impresionant ”sculptate” de cei care au exploatat sarea acolo încă din timpul imperiului austro-ungar, iar pereții înalți de sare sunt aproape perfect conturați în urma exploatării.
Clopotul uriaș sub care cobori ascunde un lac subteran format în urma aducerii apei în timpul exploatării, o ”cascadă” de sare de un alb pur care se întinde pe cupola salinei și un adevărat spectacol de lumini care transformă salina într-un spațiu SF. Documentarul BBC mai spunea că sarea e atât de pură încât e transparentă complet, însă din cauza grosimii pereților care atinge câțiva kilometri, se vede neagră și translucidă.
Mi s-a părut interesantă toată istoria locului, de la uneltele rudimentare folosite acum câteva sute de ani pentru exploatare, până la poveștile despre caii aduși în mină pentru scoaterea sării din puțuri care orbeau din cauză iluminării proaste din sălile de exploatare.
Am lăsat repede în urma salina și am pornit repede către un loc și mai pe placul nostru: cheile Turzii. Poate printre cele mai frumoase chei din țară, drumeția prin cheile Turzii e un mod minunat de a-ți petrece timpul în aer liber. Plimbarea printre pereții stâncoși și înalți ai cheilor, cu patru poduri pentru trecerea apei, cu flori care mai de care mai frumoase și o liniște și un aer curat atât de dorit de niște orășeni ca noi, îți încarcă bateriile pentru o săptămână întreagă.
Drumeția nu e deloc grea, dacă nu ții să te întorci pe una din crestele cheilor, așa că e potrivită și pentru copii de orice vârstă. Iar la întoarcere te poți bucura de un apus de poveste la una din terasele amenajate ad-hoc chiar la intrarea în chei. Am apreciat peste tot respectarea regulilor de pandemie, atât la terase, cât și la cele două unități de cazare, Pensiunea Edy și Hotel Sun Garden.
Înainte de a porni spre casă, am făcut o oprire scurtă și în Sibiu, să luăm pulsul unui oraș mare în pandemie. Am fost dezamăgiți de ce am găsit: aglomerație, îmbulzeală și turiști care nu au nici o treabă cu regulile de igienă și distanțare. Asta ne-a făcut să reconsiderăm opțiunile pentru prânz și să alegem să scurtăm vizita acolo.
Orașul în sine însă ar merita mai mult decât o scurtă oprire: străduțele cochete și arhitectura clădirilor mi-au mers la suflet, la fel și Palatul Brukenthal, care e o bijuterie în sine, fără să aducem în discuție colecțiile de artă expuse acolo și panoplia de obiecte și decorațiuni de bun gust adunate de baronul Samuel von Brukenthal de-a lungul anilor.
Ne-am încheiat scurta incursiune în Transilvania de poveste plini de inspirație pentru vacanțele ce vor urma.