Ultimele două zile în ținutul maorilor ne-au purtat pe tărâmuri total diferite de tot ce am văzut până acum: zone cu activitate geotermală impresionantă, vulcani, cratere, izvoare de apă și noroi clocotind, lacuri vulcanice, cascade impresionante. Toate acestea se datorează magmei și rocilor fierbinți aflate în substraturile scoarței terestre, foarte aproape de suprafață și nu puteam să nu acordăm măcar două zile acestor fenomene naturale care te duc cu gândul la spațiul extra-terestru mai degrabă decât la ceva existent pe planeta noastră.
Am început explorarea zonei cu frumosul Rotorua, un oraș – parc geotermal imens, cu noroi clocotind, gheizere și tâșniri de sulf fierbinte la fiecare colț de stradă. Clădirile istorice atent conservate păstrează arhitectura datând încă din perioadă primilor colonizatori europeni, iar alături de ele se întind spații infinite de natură îngrijită și bine întreținută.
Pentru cei mai cunoscători, în și pe lângă Rotorua există tot felul de parcuri speciale amenajate pentru urmărirea activității termale din zonă, iar pentru cei care au ceva mai mult timp la dispoziție, spații de relaxare și spa, pentru că nu ai cum să nu folosești tot belșugul ăsta în scopuri terapeutice. Noi nu ne-am încadrat în niciuna dintre categorii, așa că am pornit spre cazare, cu o ultimă oprire în Wakarewarewa, pentru o scurtă plimbare prin pădurea cu copacii sequoia înalți si maiestuoși, cu ai săi fern trees argintii, de unde și simbolul de silver fern al țării.
Unul dintre motivele pentru care nu am acordat mai mult timp minunatului orășel a fost pentru că ceea ce ne-a atras mai mult și mai mult în zonă a fost Tongariro Alpine Crossing, un traseu de aproape 20 de km, care urcă până în vîrful vulcanului Tongariro și apoi coboară pe partea cealaltă a parcului național Tongariro, cu priveliști incredibile către muntele Ngauruhoe (Mount Doom din “Stăpânul Inelelor”) și lacurile de smarald aflate la 1600 m altitudine.
Ca să ajungi la punctul de start, e nevoie de un shuttle bus care costă în jur de 40 NZD și care te așteaptă la sosire, pentru a te re-aduce în locul unde se pot parca mașinile. Pentru cei care nu își propun să parcurgă tot traseul, există parcare limitată ca durată (4 ore) chiar lângă punctul de start, fără taxe suplimentare. Asta înseamnă însă că poți parcurge doar o parte din drum, iar apoi trebuie să te întorci pe același traseu, iar noi ne doream mult să ajungem sus de tot. Așa că ne-am pregătit cu haine, echipament de munte, gustări și am pornit la drum contra-cronometru, deoarece pornirea a fost la ora 10:00, iar ultimul shuttle pleca la 17:30. Deși destul de dificil, am reușit să parcurgem traseul la timp, cu durerile de picioare aferente și promisiuni solemne că niciodată, dar NICIODATĂ nu mai facem așa ceva (asta până la următoare vacanță, bineînțeles).
Traseul nu e chiar ușor, am prins un vânt cumplit pe creste care n-a făcut urcarea și coborîrea deloc mai ușoare, cu atît mai mult cu cât sus de tot drumul amenajat lasă loc pantelor abrupte și alunecoase, formate din cenușă vulcanică, roci și bolovani care vin de-a valma la vale la cel mai mic pas greșit. Am văzut câțiva turiști alunecând și căzând, mai ales pe cei care veniseră complet nepregătiți pentru un astfel de traseu. Dar a meritat tot efortul, experiența ne-a lăsat fără suflare la propriu și la figurat și o recomandăm tuturor celor care ajung în capătul acesta de lume.
Iar a doua zi…ei bine, nu am stat prea mult pe loc, nu ai cum cu atâtea frumuseți naturale în jur, așa că am pornit spre Craters of the Moon și Huka Falls. La Craters of the Moon se percepe bilet de intrare de 8 NZD, iar platoul care se întinde în fața turistului e un adevărat peisaj selenar, cu cratere fumegânde și roci sulfuroase de toate culorile.
Iar Huka Falls, care nu sunt nici pe departe niște cascade în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o cădere rapidă de ape învolburate, au o culoare ireală și o limpezime incredibilă.
La sfatul doamnei drăguțe care ne-a asistat la Craters of the Moon, spre ora 14:00 am pornit spre barajul Aratiatia, unde am avut parte de un alt spectacol pe cinste: la ora 14:00 fix în fiecare zi, barajul e deschis și apele repezi și albastre ale rîului Waikato inundă valea în uralele și aplauzele tuturor celor prezenți.
Ultimul punct de interes, cel cu care ne-am încheiat periplul prin Noua Zeelandă au fost Hunua Falls, în drumul nostru spre Auckland, de care am aflat tot de la o minunată gazdă Airbnb (ne-am îndrăgostit pur și simplu de casa ei, de amabilitatea și ospitalitatea ei, atât de tare că am promis să ne întoarcem). Cascadele Hunua fac parte tot dintr-o rezervație naturală așa cum găsești peste tot prin Noua Zeelandă, și grija lor pentru faună și floră este atât de mare încât înainte de intrarea în parc ești rugat să speli și să dezinfectezi încălțările, pentru a nu îmbolnăvi ecosistemul și așa fragil din zonă.
Ne-am luat “La revedere” de la Noua Zeelandă cu regrete multe, căci am fi stat și mai mult, dar și cu un dor imens de copii și de casă, motiv pentru care am adăugat locurile astea pe lista celor care trebuie musai revăzute alături de cei mici, chit că drumul e lung și obositor.