N-am stat degeaba la capitolul lecturi, rar trece o zi fără să citesc nimic, în general am o carte în geantă permanent, iar când sunt în concediu sorb cu nesaț câte 2-3. Așa că am câteva recomandări și note mentale de lăsat despre câteva dintre ele, cele care m-au prins și mi-au plăcut cel mai mult.
Prima pe listă, nu neapărat în ordinea preferințelor, e ”Orbi” a Petronelei Rotar. Cred că am mai zis, îmi place Petronela, scriitoarea și femeia, iar ”Orbi” e o disecție dureroasă și izbitor de reală a unei relații toxice, a unei dependențe bolnăvicioase de omul iubit, care îndeamnă la introspecție și analiză a relațiilor inter-umane și mai ales, cu sinele. Petronela are și o scriitură fluidă, naturală, ești acolo cu personajele, trăiești ce trăiesc ele, vezi ce văd ele, le simți durerea, frica, sângele care le curge prin vene, e o carte care se simte și se iubește de la primele pagini.
Tot prin intermediul Petronelei l-am descoperit pe Irvin Yalom și am și comandat rapid vreo trei cărți din care am citit deja două: ”Mama și sensul vieții” și ”Privind soarele în față”. Yalom e un psihoterapeut extrem de cunoscut care, îmbinând ficțiunea cu experiența sa psihiatrică, reușește să transforme lucrările sale în experiențe revelatoare pentru cititor. In ”Mama si sensul vietii,” care nu se vrea a fi o carte de părințeală, deși e pe alocuri, accentul cade pe urmele adânci și de neșters pe care relațiile dintre mame și copii le trasează în evoluția fiecărui om. Nimic nou aici, nu-i așa? Yalom însă sapă adânc în tot ce înseamnă teoria asta, își pune sub lupă propria relație cu mama și presară cartea cu pasaje întregi care s-au cerut citite și răscitite, subliniate și apoi memorate. A doua carte, ”Privind soarele în față”, e un ghid de supraviețuire, aș spune, în fața fricii de moarte care se insinuează, sub diferite forme, mai devreme sau mai târziu, în viețile tuturor. Iar sfaturile medicului american nu se lasă așteptate, ele vin sub forma unor studii de caz, mai mult decât utile în analizarea propriilor noastre temeri legate de moarte și efemeritate.
Îl pun mai departe, în ordinea numerelor de pe tricou, pe Michel Houellebec și a sa ”Extinderea domeniului luptei”. E povestea unui tânăr informatician, care, la 30 de ani, ajunge să analizeze acid și cinic lumea în care trăiește si pe care o observă până în cele mai fine detalii. Mi-a adus aminte de ”Hocus Pocus” a lui Kurt Vonnegut, aceleași pasaje absurd de hilare, care te fac sa râzi amar cînd recunoști printre fragmente scene desprinse din propria existență.
Și că tot am vorbit de Kurt Vonnegut, din când în când încerc să-mi reînnoiesc cunoștințele de engleză sau franceză cu cîte o lectură în limba respectivă, iar de data asta am ales ”Slaughterhouse number 5”. Inspirată de bombardamentul orașului Dresden din timpul celui de-al doilea război mondial, cartea te ucide încet cu imagini ca cele ale prizonierilor americani sosiți într-un abator din Germania, unde sunt întâmpinați călduros de soldații englezi și unde li se oferă supă caldă, țigări, lame de ras și săpun făcut din grăsimea evreilor gazați în lagărele naziste. Nu e o carte pentru cei slabi de inimă, la tot pasul dai de scene violente, iar atmosfera generală a tuturor scenelor descrise aici e apăsătoare și îți lasă un mare nod în gât.
Trec apoi la Elif Shafak, scriitoare turcă premiată cu premiul Nobel pentru literatură, care atinge în ”Lapte negru” subiectul sensibil al depresiei post-natale, într-o manieră accesibilă și pe înțelesul oricărei mame confruntate cu oboseala, grija, baby blues sau depresia ce urmează adeseori nașterii. Cartea lui Elif e o incursiune în lumea câtorva scriitoare de succes care au reușit (sau nu) să îmbine cariera de scriitoare cu meseria de mamă, căci punctul central al cărții sunt temerile scriitoarei înseși legate de felul în care viața sa de scriitoare se va schimba odată cu sosirea minunatei sale bebelușe.
Am lăsat la urmă de tot cartea lui Kazuo Ishiguro, ”Rămășițele zilei” și pe cea a Ioanei Macoveiciuc, ”Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni”. Nu pot să zic că mi-au plăcut în mod deosebit, dar sunt cărți ușurele și fără prea multă încărcătură emoțională (cel puțin așa le-am perceput eu după ce-am parcurs lecturile de mai sus) și le-aș recomanda cu mare drag ca lecturi de luat pe plajă sau la iarbă verde, că tot vine vara și căldura și ne îndreptăm deja gândurile către vacanță și lecturi ceva mai relaxa(n)te.
Acum, că aveam pe listă și bunătăți pentru copii, o să trec mai jos noile noastre descoperiri: cărțile cu pisica Mog, care au avut mare trecere la mezina familiei (motiv pentru care mă așteaptă un nou colet la Elefant cu alte cărți din seria asta) și cele ale lui Jill Tomlinson, care s-au dovedit a fi pe placul juniorului.
Mog e o pisicuță tare haioasă, care trece prin numeroase peripeții odată cu apariția unui bebeluș în casă. Ilustrațiile sunt minunat gândite, iar pisicuța e un amestec nemaipomenit de năzdrăvănie și duioșie.
De la Tomlinson am luat momentan ”Bufnița care se temea de întuneric” și ”Pinguinul care voia să afle mai multe”. Cărțile sunt măricele, ilustrații puține, aș zice ca grupa de vârstă căreia se adresează e 4 ani +, deși cea mică a ascultat și ea destul de încântată isprăvile celor două animăluțe. Mie mi-au plăcut tare mult pentru că sunt de fapt un soi de enciclopedii deghizate, afli o grămadă de chestii despre pinguini, respectiv bufnițe, cu ce se hrănesc, cum trăiesc și unde și asta doar urmărindu-i pe cei doi puiuți ștrengari.
Și pentru că cei mici devorează deja cărți și biblioteca de acasă a devenit neîncăpătoare, ne-am extins căutările la biblioteca de cartier, care nu ne-a dezamăgit și pe care iarăși o recomand cu mare drag celor împătimiți de cărți și cărticele așa ca noi. Are vreo 6 rafturi pentru copii și două fotolii moi și comfortabile în care te poți așeza să răsfoiești cărticelele, ca să te poți decide apoi mai ușor ce iei și ce nu. Iar programul e aici, locația foarte aproape de stația tramvaiului 41.
Cam atât azi, revenim cu impresii noi după vacanța ce se apropie cu pași repezi și care va fi cu siguranță bogată în lecturi.