Întâlnire cu mine

Pe la sfârșitul lui ianuarie m-a cuprins un sentiment teribil de neputință și nemulțumire față de mine însămi. Mă simțeam copleșită de mai toate aspectele legate de mine, de viața emoțională, de soț, copii, job și tot ce încercam să mai strecor printre picături. Aveam tot mai des momente în care, petrecând timp cu cei dragi sau făcând lucruri care îmi făceau plăcere, îmi dădeam seama că fac totul din inerție, că nu mă pot bucura de momentul ăla, că nu sunt prezentă. De fapt, asta mă seca cel mai tare: că aveam în cap sentimentul unui mare gol, o deconectare de tot ce însemna viața mea, cu bune și cu rele.

Am decis atunci să merg la terapie, am ales împreună cu psihologul să pornim pe terapie cognitiv-comportamentală și să vedem unde e ”buba”, iar mai apoi să lucrăm acolo unde e nevoie. De la prima ședință încă am avut senzația că m-am așezat în fața unei oglinzi mari și am fost obligată să mă uit bine de tot acolo, să mă văd, să nu întorc privirea dacă nu-mi plac lucrurile scoase la iveală. O să vorbesc mai pe larg despre asta, merită un set de notițe mai elaborate.

Aici vreau să notez un prim lucru pe care l-am descoperit în terapie: că momentele astea de absență mentală și de vid în cap, așa cum simțeam eu, sunt, de fapt, lucrul de care am nevoie ca să supraviețuiesc. Am înțeles că sunt om și, ca toți oamenii, am nevoie de deconectare, de câteva momente în care să nu mă gândesc la absolut nimic, să fiu și să respir doar, să-mi golesc mintea de ”trebuie să” și ”am de făcut…”.

După ce mi-am înțeles și asumat nevoia asta m-am simțit eliberată și am stabilit un plan prin care, din când în când, să îmi ofer un răgaz.

A fost ușor să fac asta, am avut înțelegerea soțului și a copiiilor – am fost uimită să aflu că era nevoie doar să le cer și să le primesc – așa că ușor, ușor am început să-mi organizez câte o mică ”escapadă„.

Căci da, copiii pot merge la teatru și cu tati, cât mami merge la shopping sau se bucură de o cafea la soare, în parc, în timp ce se uită la trecători sau, de ce nu? la cer.

M-am reîntors la yoga după o absență îndelungată, iar acolo reușesc pe deplin să mă concentrez pe mine însămi, pe respirație, posturi, pe aici și acum, pe stabilirea și menținerea unui mindset benefic și sănătos. Ca să nu mai zic că ședințele sunt destul de solicitante, îți reintri rapid în formă și îți recapeți încrederea în propriile puteri cât ai zice ”yoga”.

Aseară, de exemplu, ar fi trebuit să ies cu o prietenă care nu a mai putut ajunge însă la întâlnire. Îmi programasem așadar o seară de împachetat rufe și de ordine, ca să poată femeia pe care o aveam la curățenie în ziua următoare să răstoarne casa cu susul în jos și să ne scape de praf.

După care mi-am dat seama că nu am absolut niciun motiv solid să anulez ieșirea în oraș. Am aruncat rapid un ochi pe movieplex.ro, am gătit ceva pentru copii și m-am trezit la 20:30 cu punga de floricele în mână, gata așezată la cinema, în fața unui film horror pe care vream să-l văd, dar știam că n-am nicio șansă să-l aduc pe soț la așa ceva.

Îmi plac întâlnirile cu mine, îmi prinde bine singurătatea asta ocazională, când pot să îmi aud gândurile, să le așez frumos în sertarele creierului, să mă împac cu ele și cu mine. Și îmi place mai ales că de când fac asta, văd schimbarea în bine nu numai la mine, ci și la cei cu care interacționez și cărora le transmit energia și starea mea de bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *