După 2 zile în capitala Malaeziei, ne-am luat tălpășița către Langkawi, o insulă aflată la doar o oră de zbor de Kuala Lumpur, în partea de sud-est a țării. Ne-am luat cazare în Oriental Village, la unul din puținele hoteluri din complex și care ni s-a părut nouă că ar întruni toate cerințele noastre. N-aș putea spune că am fost dezamăgiți, ar fi mers totuși un aparat AC un pic mai performant și posibilitatea achiziționării unui mic dejun, având în vedere că în complex singurele restaurante deschideau destul de târziu și închideau foarte devreme, așa că trebuia să fim foarte precauți și să luăm câte ceva pentru micul dejun înainte de a ne întoarce în complex. Dar pentru 40 de euro pe zi, a fost mai mult decât ok și așa.
Ca să ne organizăm un pic, am ajuns la hotel, ne-am cazat și am plecat cu un Grab către Cenang, de unde am închiriat un scuter, cu căști de protecție incluse, full insurance, pentru 3 zile, la fantasticul preț de 150 Ron. Așa cum am zis în titlu, Langkawi e o duty free island în adevăratul sens al cuvântului și, pe lângă prețurile mici la țigări (6 Ron pachetul de Pall Mall, 10 cel de Kent), alcool (39 Ron sticla de Jack Daniels de 1L), dulciuri, parfumuri, prețurile pe insulă la mâncare, transport și orice altceva sunt absolut incredibile.
Dar să o luăm cu începutul.
Am avut pe ”to do list” Sky Bridge-ul din Langkawi, cascada Seven Wells, câteva plaje, vulturul din Kuah și plimbări cu motoscuterul cât să acoperim mai toate zonele de pe insulă. Zic din start că, deși nu mă mai urcasem pe două roți de când ne plimba tata cu motocicleta și aveam ceva emoții vis-a-vis de șoferul meu cel ne-experimentat, cea mai tare parte a călătoriei au fost hoinărelile pe scuter, printre maimuțe lenevind pe marginea drumului, bananieri și cocotieri, junglă și plajă, orezării și sătuce uitate de lume.
Sky Bridge-ul e un pod pietonal, aflat la 660 de metri deasupra nivelului mării, la care se ajunge după un drum cu telegondola și câteva minute de coborât prin junglă, odată ce ajungi în vârful muntelui. Prețul pentru telegondolă, Sky Bridge, intrarea la muzeul 3D din complex și două alte experiențe 3D, una cu dinozauri, alta cu spațiu, a fost de numai 45 de Ron de persoană. Mi-a plăcut totul la fel de mult.
Podul e ușor mobil, are câteva porțiuni de sticlă pe unde se vede destul de bine prăpastia de sub tine, dar priveliștea e absolut uimitoare, cuprinde insula de jur-împrejur, se vede marea în zeci de nuanțe de smarald, iar aerul e tare și rece, liniștea copleșitoare. Am dat acolo de maimuțe nestingherite care așteptau să primească dulciuri de la turiști, mirese care urcaseră pentru ședința foto de după nuntă, un amestec delicios de turiști europeni și asiatici, mulți copii care țopăiau pe pod.
La Seven Wells se ajunge ușor cu scuterul din Oriental Village, iar apoi urmează un urcuș de vreo 20 de minute prin vegetația luxuriantă a junglei, până la minunatele cascade, cu apă limpede și numai bună de răcorit turistul obosit. Apa cade peste stânci ascuțite și alunecoase și sapă câteva locuri de bălăceală, desprinse din pliantele cu vacanțe exotice. Ne-am aruncat și noi, bineînțeles, nu puteam rata ocazia, iar după vreo oră și un pic, am luat-o la pas înapoi spre locul unde lăsaserăm scuterul și unde am găsit o terasă drăguță, a unor localnici absolut încântători, care ne-au delectat cu mâncare și povești.
Am zis deja, cea mai mișto experiență au fost plajele la care am ajuns după plimbări lungi cu motoscuterul, printre satele pline de localnici voioși și copii care ne salutau în mers, pe drumuri puțin bătătorite de turiști, unde am oprit de câteva ori ca să mâncăm de la tarabele malaezienilor binevoitori și zâmbăreți. O masă cu supă, orez cu fructe de mare și pui, ceai rece de fructe a costat undeva la 13 Ron, două persoane. Și am primit la pachet și multe zâmbete.
Una dintre hoinăreli ne-a adus în apropiere de Cenang, într-un restaurant aflat în mijlocul lanului de orez. Am mâncat așezați pe jos, la mese de lemn, o porție de rață gătită în stil malaezian, cu multe, multe condimente, aromată și fierbinte, așezată lângă fish bread și sosuri picante, orez moale și pufos și supă de ceapă.
Plajele pe care ne-am tolănit la soare nu ne-au dezamăgit nici ele. Am văzut Pantai Cenang și o porțiune mai izolată a plajei Tengah, unde am ajuns tot cu scuterul, și unde ne-am bucurat aproape singuri de crabii micuți care își plimbau cochiliile în spate și de steluțele de mare, albicioase și lipicioase, aduse la mal de valurile înspumate ale mării.
Am ajuns apoi și pe plaja Tengkorak, ascunsă de palmieri și pădure, vânată de maimuțicile în căutare de mâncare și genți de cotrobăit – maimuțele sunt oricum personaje omniprezente pe toate insula. Într-unul din drumurile către Cenang, am tras pe dreapta la o plajă aflată cumva în apropierea aeroportului, la fel de pustie și încântătoare ca multe din locurile vizitate, unde ne-am bronzat și am privit fascinați cum decolează avioanele de călători și militare, la câțiva metri de noi.
În ultima zi am ales o excursie care promitea să ne ducă la pădurile de mangrove, peșterile cu lilieci din zonă și eagle feeding. Vulturii sunt de fapt simbolul insulei, iar în Kuah, ”capitala”, se poate admira un vultur înalt de 12 metri, care se pregătește să își ia zborul deasupra portului cu minunatele sale ambarcațiuni. Revenind la excursie, pe lângă locurile desprinse dintr-un documentar National Geographic, am avut parte de colegi de plimbare absolut minunați: o pereche de sud-coreeni la vreo 40 de ani, foarte veseli și vorbăreți, o gașcă trăznită de tineri din Yemen, care ne-au cântat tot drumul, câteva chinezoaice și arăboaice puse pe hlizit și făcut poze și un ghid burtos, foarte friendly, care a condus barca în mare viteză în zonele în care se putea face asta și ne-a oferit câteva senzații tari, așa, pe final de vacanță.
Mă opresc aici, ar mai fi multe de zis despre Malaezia, dar cred mai degrabă că e o țară care trebuie văzută și simțită, nu doar povestită, în care o să revenim cu siguranță (cu copiii neapărat).