Am ajuns în Indonezia, mai precis în Bali, la sfârșitul lui septembrie anul trecut, după ce ne propuseserăm inițial să facem un traseu în frumoasa Toscana. Ne-am dat seama că, folosind același buget, am putea fugi spre un loc mai exotic, lăsând Toscana pentru când vom fi mai bătrâni și nu vom mai putea zbura zile în șir peste mări și oceane. Așa că am pornit să căutăm bilete de avion și cazare, review-uri și păreri ale prietenilor care mai vizitaseră Bali și, în cele din urmă, după aproape 27 de ore, am ajuns pe frumoasa insulă.
Am petrecut primele 3 zile în inima insulei, Ubud, unde am fost cazați la Bliss Ubud Spa & Bungalow și de unde am pornit în explorarea minunilor din Bali.
Am avut pe listă, evident, Pădurea maimuțelor, Palatul Regal, templul Tirta Empul (Sfântul Izvor), orezăriile terasate de la Tegalalang și multe altele, doar că odată ajunși acolo locul te vrăjește de-a binelea și nu-ți dorești decât să colinzi pe străduțe, să-i cunoști și să îi observi pe localnici, să respiri aerul umed prin toți porii și să te înfrupți din bunătățile pe care ți le pune la dispoziție bucătăria balineză. Așa că am mai tăiat din obiectivele de pe listă și ne-am pus pe descoperit Bali.
În prima zi am vizitat Templul maimuțelor, care se afla la 30 de minute de mers pe jos de hotel. Am pornit ușurel către centrul Ubud-ului, cu ochii în stânga și-n dreapta, să fotografiem mental jungla, bananierii și palmierii de pe marginea drumului, casele oamenilor și fețele lor calde și zîmbitoare.
Maimuțele sunt haioase și se plimbă nestingherite pe sub privirile vizitatorilor, dar pot deveni și violente, dacă sunt deranjate de la masă sau li se pare că li se fură mâncarea, sau excesiv de curioase, lucru care le face să-ți sară în spinare și să îți cotrobăie în geantă sau ruscac. Asta am pățit eu și, deși maimuțica s-a urcat încet în spatele meu și nu s-a lăsat cu zgârieturi, senzația nu a fost una de vis, m-am speriat puțin și m-am îndepărtat rapid de locul cu pricina odată scăpată de percheziție.
Am mers apoi la Palatul regal care se află tot în centrul Ubud-ului unde, din păcate, se poate vizita doar curtea, fără acces la camere.
Am recuperat însă la capitolul arhitectură balineză a doua zi, odată cu vizita la Tirta Empul, templul Sfîntului Izvor, aflat sus în munte, ascuns printre palmieri și copaci cu flori de frangipani, unde am nimerit în plină ceremonie religioasă, cu cîteva zeci de balinezi înșirând ofrande zeilor lor.
Ziua următoare ne-a găsit pregătiți pentru rafting în mijlocul junglei, dar, din cauza unei neînțelegeri, am anulat aventura pentru a doua zi. Așa că am pornit din nou spre centrul Ubud-ului în căutarea unui ghid cu care să vizităm zona. Aici fac o paranteză pentru a spune ca în Ubud nu există mijloace de transport în comun, doar un autobuz care circulă de câteva ori pe zi de la hoteluri către centru și cam atât. Așa că turiștii au două variante pentru a vizita zona: fie închiriază un scuter, fie angajează un taximetrist pe jumătate de zi sau pe întreaga zi. Noi am mers pe a doua varianta și așa ne-am ales cu un super ghid, care pentru numai 35 de dolari ne-a dus să vedem orezăriile terasate de la Tegalalang, o plantație de cafea aflată în apropiere și Tirta Empul.
Orezăriile sunt un adevărat labirint de fire de orez, de un verde aprins care îți încântă privirea, cu pârâiașe de apă susurând în stânga și-n dreapta. Terasele sunt parcă desprinse dintr-un joc Mario, trebuie să sari, să te cațeri, să traversezi poduri, să urci scări din piatră, ca să ajungi pe cea mai de sus terasă de unde priveliștea îți taie răsuflarea. Ca să poți să faci asta, vizitatorii trebuie să doneze pentru întreținerea teraselor, altfel nu poți urca prea sus și trebuie să te mulțumești cu ce se vede de jos.
Când am ajuns la plantația de cafea, musonul ne-a ”binecuvântat” cu o ploaie sănătoasă, care ne-a ținut pe loc și ne-a dat voie să degustăm cele câteva sortimente de cafea și cacao cultivate acolo, dar și să facem cunoștință cu civetele de palmier, care ingerează boabele de cafea și le elimină apoi prin excremente, totul înainte de a fi prăjite și transformate în aromata cafea Kopi Luwak.
Ultima zi petrecută în Bali ne-a găsit făcând rafting prin junglă, printre bambuși, maimuțe care săreau dintr-un copac în altul, cocotieri și bananieri și, mai ales, un învolburat râu Ayung. Sesiunea de rafting, rezervată încă din țară, ne-a costat 25 de dolari de persoană și a inclus și prânzul.
Lăsând la o parte toate obiectivele turistice pe care ne-am propus să le bifăm, au mai fost câteva lucruri care mi-au plăcut tare de tot și pentru care aș mai reveni în Bali, dacă nu am avea încă o mulțime de alte locuri de descoperit.
Mi-au plăcut în primul rând oamenii. Balinezii nu sunt doar ospitalieri, sunt prietenoși și calzi, dornici să te lase să îi descoperi, să îți povestească vietile lor și cum trăiesc, ce vise și ce speranțe au. Ghidul nostru ne-a vorbit despre religie și despre credințele lor, despre cum își găsesc fericirea în cele mai simple lucruri, despre cât de bine se simt când pot petrece timp cu cei dragi, prieteni, vecini, familie și despre cît de puțin contează orice lucru material pentru ei. Majoritatea se mulțumesc să își cultive parcela de orez, din care își hrănesc familia, și să învețe o meserie care să le fie de folos acolo, în satele lor. Foarte puțini pleacă la studii sau din casele părintești, majoritatea rămân acolo și continuă să practice meseriile taților sau bunicilor sau trăiesc din turismul local și tot ce presupune el.
Al doilea lucru pe care l-am experimentat cu mare drag a fost bucătăria locală, deși un pic cam condimentată pentru gustul meu – la ei nu există ”not spicy”, asta nu înseamnă decât că nu pun foarte multe condimente și nu că nu pun deloc. Ca să vedem exact ce și cum mănâncă balinezii, nu ne-am apropiat de restaurantele de fițe și nici de cele cu specific american sau italienesc, ci am mâncat la mesele așezate ad-hoc pe marginea drumului sau la mini-restaurantele locale. Așa am gustat cel mai grozav Nasi Goreng posibil și cea mai aromată supă de tăiței cu ou.
Sunt multe de spus despre Bali, dar ce îmi doresc eu să subliniez e că, departe de Bali-ul turistic, se află un univers și o civilizație desprinse din documentarele National Geographic pe care mi-a făcut nespusă plăcere să o explorez.
(Va urma…)
