Există părinți care lucrează de acasă tot timpul și care au găsit cumva rețeta pentru a face asta, chiar dacă și pentru ei condițiile s-au schimbat considerabil de când cu închiderea școlilor și grădinițelor. Există părinți, așa ca noi, care merg la birou full-time și petrec undeva la 5-6 ore pe zi cu copiii acasă verificând teme, jucându-se, pregătind masa și făcând toate celelalte lucruri care țin de rutina unei zile. Așa cum am mai zis pe aici, pentru părinții din a doua categorie izolarea la domiciul cu copiii a presupus o schimbare totală a ordinii cu care erau obișnuiți și nu pentru că trebuie să stea cu copiii lor tot timpul (asta facem și în concediu sau în weekenduri), ci pentru că trebuie să își desfășoare și activitatea pentru birou în tot timpul ăsta, ceea ce nu e deloc ușor.

Și nu, concediul oferit de guvern nu e o opțiune pentru toată lumea, pe mine spre exemplu m-a prins pandemia în prima lună la un nou job, în perioada de probă, cu multe de învățat și cunoștințe deloc ușor de acumulat. Și chiar dacă nu ar fi fost așa, să ies din ritmul meu și să mă opresc din a face ceea ce îmi place să fac ar fi fost de zece mii de ori mai frustrant, mă număr printre norocoșii pentru care jobul nu e o corvoadă, e ceva ce am ales să fac acum mulți ani de plăcere și care, pe lângă plata salariului, îmi aduce o mulțime de satisfacții.

Așa stând lucrurile, m-am trezit lucrând remote de acasă, cu ședințe zilnice, muncă unde e nevoie de concentrare și organizare și doi copii pentru care izolarea la domiciliu a însemnat în primă fază o singură chestie: mama la dispoziția lor 24 din 7, așa cum nu o mai prind decât foarte rar. Și după primele 2-3 săptămâni în formula asta, lucrurile au luat-o atât de rău în direcția greșită că într-o zi aglomerată la muncă și cu cea mică refuzând complet să doarmă la prânz cu altcineva, am cedat nervos după 30 de minute de foială în pat, cu picioarele pe pereți și vreo două coate luate în gură, și am lovit-o cu palma la fund… Am izbucnit în plâns în secunda doi, eram un pachet de nervi și moaca ei dezamăgită și tristă m-a făcut să mă simt îngrozitor. Cu atât mai mult cu cât s-a mai întâmplat asta de vreo două ori în trecut, într-o perioadă dificilă a vieții mele pe care am reușit să o depășesc cu terapie și lucru cu mine însămi și în urma căreia mi-am propus să nu mai fac asta niciodată. Și uite că mi-am încălcat promisiunea.

Am reușit să îi creștem pe cei mici fără să îi lovim, să îi pedepsim, să îi umilim sau să le vorbim urât pentru că nu credem că genul ăsta de educație dă roade, dimpotrivă, credem că mai degrabă le distruge startul bun în viață și le rupe aripile, ca să nu mai vorbesc de ce face cu relația părinte -copil. Dar uite că am dat greș de data asta și a fost nevoie de momentul ăsta urât ca să îmi reamintesc care sunt lucrurile după care ne ghidăm în creșterea lor și ca să îmi dau seama că nu așa vreau să își aducă ei aminte perioada asta și nu așa vreau eu să ne petrecem timpul ăsta împreună.

Săptămâna trecută îl ascultam pe Tim Howes, Certified Scrum Master și Team Coach, profesor în Finanțe și Economie, într-un webinar propus la muncă de Academia Minților Creative despre schimbările care vin odată cu munca la domiciliu și despre ce presupune asta și cum ar trebui să abordăm ”noua normalitate”. Și mi-a plăcut foarte tare ce zice el la un moment dat: ”there is no such thing as balance between work and life, there is just life” – cu alte cuvinte nu putem disocia în perioada asta între muncă și viața personală de familie, ele sunt unul și același lucru și cu cât ne așteptăm să îndeplinim separat sarcinile uneia față de cealaltă, cu atât vom da greș mai mult în ambele zone. Tot el zice că orice încercare de a organiza ceva și de a avea un program strict e menit să eșueze și că ar trebui mai degrabă să facem lucrurile pas cu pas, în fiecare zi, fără să ne frustrăm că nu am terminat ceva de făcut la muncă în ora aia pe care ne-am propus să o petrecem pentru birou pentru că a venit copilul să ne cheme la joacă. E mai productiv (deși n-ai crede) să te întrerupi din ce faci pentru muncă și să petreci o oră cu copilul, dacă el de asta are nevoie atunci.

Cam asta a însemnat pentru mine și momentul de care povesteam mai sus, am reușit să fac un pas înapoi, să mă detașez și să îmi dau seama că nu vom ieși sănătoși mental din asta dacă pun atâta presiune pe mine să separ munca de viața de acasă și să le organizez pe toate cum făceam înainte, ca un control-freak ce sunt. Și uite că am făcut bine. Sigur că mai avem și zile în care ne certăm, ridicăm tonul unii la alții sau pur și simplu ne trezim prost dispuși și ne iese totul pe dos indiferent cât ne străduim să facem totul cum trebuie. Dar per total lucrurile ies bine, noi ne vedem de ședințe, iar când copiii dau buzna cu câte o dramă care necesită rezolvare fix atunci, ne scuzăm, ne punem pe mute și le acordăm alea 2 minute de care au absolută nevoie. Se fac și teme, intrăm din când în când în Zoom cu colegii de la grădiniță, ne luăm mesele împreună și transformăm pauzele de cafea în pauze de joacă sau de discuții despre ponei, Brawl Stars, Ana și Elsa.

Și crește inima în mine când văd la ei transformarea venită din timpul petrecut cu noi acasă: au crescut mult pentru că mănâncă bine și se odihnesc bine, vocabularul lor e mult peste vârstele pe care le au, pentru că citim mult zilnic, vorbim și le explicăm vrute și nevrute, purtăm dialoguri de tot felul despre tot ce îi interesează, ne uităm la documentare mai mult, ne jucăm mai mult. Deși aș fi zis că tot timpul ăsta o să îi facă mult mai dependenți de noi ( aud ”mamiii” de cel puțin 50 de ori pe zi), amândoi sunt mult mai autonomi: la 4 ani și jumătate, Olivia face singură tot ce ține de schimbat haine, mers la baie, spălat conștiincios dinții (eu nici acum nu îi spăl cu sârguința cu care îi spală ea), ajută la așezat masa și face ordine în cameră mai ceva ca fratele ei mai mare (mai rar și doar când e musai). Filip e nelipsit din bucătărie atunci când vine vorba de gătit, a progresat mult cu scrisul și mai ales cititul (a dat gata vreo 3 cărți, citește singur din Fram, iar cu mine volumul 2 din Harry Potter), o ajută pe sora lui și își ia rolul de frate mai mare cât se poate de în serios, mai ales când vine vorba de activități ca desen, plastilină, activități educative din cărticelele cu cifre și numere pe care le avem acasă. Zilele trecute își făcea tema la matematică în timp ce îi explica și ei ce face, îi punea întrebări legate de numerele mari și comparații între ele și o ajuta să încercuiască pe caietul lui răspunsul corect. Și cred că toate astea se datorează timpului petrecut acasă și felului în care, în cele din urmă, am ales să facem lucrurile în perioada asta.

Tim Howes mai zice și că fiecare criză trebuie privită ca o monedă cu două fețe: pericolul și oportunitatea, situația de urgență care te sperie inițial și te panichează, și avantajele pe care le găsești în ea. La noi clar avantajul e tot timpul petrecut cu copiii, observându-i cum cresc, dându-le ce au nevoie și cum au nevoie, găsind timp pentru tot și toate rând pe rând, pentru că, zice Tim, pentru a putea fi buni profesioniști în perioada asta trebuie mai întâi să fim OAMENI buni, și implicit, Părinți buni.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *