Dunedin este numele scoțian al orașului Edinburgh, primit evident de la colonizatorii scoțieni care au hotărât să se așeze în frumoasa peninsulă Otago pe la 1840 și un pic. Căutând informații despre cum am putea să ne continuăm călătoria odată plecați de la Milford Sound, am dat de Dunedin care ne-a luat imediat ochii cu plajele sale lungi și fine, dealurile înalte, golfurile bogate în viață maritimă, centrul său păstrător de arhitectură veche și istorie. Și sper să conving mai jos că Dunedin nu e doar un alt oraș în Noua Zeelandă, ci unul în care e musai să poposești câteva zile.

 

 

 

Gazdele noastre Airbnb au fost de data aceasta un cuplu de europeni stabiliți de vreo 8 ani în Noua Zeelandă, care ne-au recomandat nu numai locuri faine pe care să le vizităm, dar și o întreagă listă de cafenele care mai de care mai dichisite și gata de primit gurmanzi ca noi.  Așa că după ce ne-am odihnit regește în patul încălzit cu nelipsitele pături electrice, ne-am început dimineața a doua zi cu un mic dejun la The Perc Cafe, unde ne-am delectat cu ouă poșate, pâine de casă și salată de verdețuri, completate perfect de o cafea latte mare și aromată, să ne pună din nou în mișcare.

 

 

 

Și pentru că eram în centru, am dat o raită și la gară, un adevărat monument arhitectural, de ți-e mai mare dragul să pierzi minute în șir pe lîngă ea. Dacă mai ai noroc să nimerești acolo și în ziua târgului cu produse locale, atunci e și mai bine: după câteva fotografii făcute gării, te poți delecta cu bere crafted făcută de localnici, bunătăți home-made, miere, plăcinte, fructe aduse direct din grădinile lor.

 

 

Și apoi iute ne luăm tălpășița către Harbour Cone Track, primul pe lista de recomandări a gazdelor noastre. Harbour Cone Track se află chiar pe Peninsula Otago și e o rezervație naturală extinsă, din care se desprinde un deal cu view point extraordinar. Se vede de acolo întreaga peninsulă, cu ale sale golfuri, plaje, păduri și drumuri șerpuitoare care înconjoară toată peninsula. Deși e destul de urcat până acolo, nu e un traseu solicitant ca durată, ci mai degrabă ca înclinare, foarte abrupt și stâncos spre final. Dar efortul merită și ne pregătește pentru Tongariro, că tot am plecat total neantrenați pentru cei 20 de km de traseu care ne așteaptă spre finalul călătoriei.

 

 

 

 

 

 

Ne tragem sufletul și imortalizăm priveliștea, iar apoi pornim către Royal Albatross Centre, doar ca să ne minunăm de prețul mare perceput pentru a arunca un ochi coloniei de albatroși și să mâncăm la repezeală o supă groasă de dovleac și o plăcintă cu mere și înghețată de vanilie, o nebunie!

 

 

 

 

 

 

Plecăm apoi spre Sandymount Recreation Reserve, de care am aflat tot de la gazdele noastre (a fost cea mai bună idee să ne căutăm cazare prin Airbnb, atât pentru raportul bun calitate/preț, cît și pentru multele recomandări de locuri minunate în care să ajungem). După ce am parcat mașina în mijlocul pustietății, alături de alte câteva mașini și van-uri parcate, am luat-o pe jos, prin grădini unde oițele își vedeau liniștite de treabă și am ajuns la marginea stâncilor înalte cu vedere către Hoopers Inlet. Iar de aici priveliștea…nici nu mai zic nimic, las doar câteva fotografii să vorbească de la sine.

 

 

 

 

Și pentru că nu ne-am săturat de plaje și valuri spumoase și nisip fin și alb, ne urcăm iar în mașină și ne îndreptăm către Sandfly Bay. Pentru cine nu a auzit de plaja asta, e timpul să scriu aici câteva cuvinte, pentru că nu e doar o plajă, ci un amalgam de dune de nisip care își schimbă formele în funcție de curenții de vânt și unde leii de mare își găsesc loc de popas și odihnă, nestingheriți de puținii turiști ieșiți la o scurtă plimbare pe malul oceanului. Locul e un adevărat paradis natural și e incredibil cu câtă grijă și cu câtă atenție își păstrează neo-zeelandezii ecosistemele, mai ales în zone bogate în faună și floră așa cum e peninsula Otago.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Spre seară alegem plaja Smails Beach pentru un apus de poveste, unde personajele principale sunt chiar locuitorii orașului, ieșiți la plimbare și la o baie în apa rece ca gheața – apropo, după ce temperatura trece de 20 de grade, nu există suflet de neo-zeelandez care să nu încerce apa rece a oceanului, de la cel mai mic până la cel mai mare, oare ei nu răcesc de la curent? :)). A fost locul potrivit pentru a ne încheia prima incursiune în minunata coastă de vest a insulei de sud.

 

 

 

Ne-am continuat drumul către Christchurch cu vizita la Moeraki Boulders, o formațiune de stânci ovaloide, perfect șlefuite de apă și vânt și atât de bine conturate că poți lejer să juri că ai dat peste ouă de dinozaur pietrificate. Nu e cazul însă, sferele acestea desprinse din altă lume sunt de fapt mase de ciment mineral, scoase la suprafață din adâncurile noroioase aflate în apropierea plajelor și sculptate ulterior de forțele naturii. E un obiectiv de neratat pe partea aceasta de insula, fascinant de-a dreptul nu doar datorită formelor, ci și modului în care sunt aliniate simetric de-a lungul plajei, în întregime fără intervenția omului.

 

 

 

 

 

 

Pregătiți pentru ultima parte a călătoriei pe insula de sud ne-am luat cazare în Timaru, tot pe coasta de vest, în speranța că vom putea vedea sau măcar auzi la ceas de seară pinguinii pitici din Caroline Bay întorcându-se la cuiburile lor. N-am avut noroc însă, așa că am respirat o ultimă dată aer rece și sărat de Pacific și ne-am încheiat seara cu o plimbare lungă prin centrul orașului puternic industrializat și deloc turistic. Ne aștepta Mount Cook și Hooker Valley Track, urmând ca apoi să revenim în Christchurch pentru zborul către insula de nord.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *