A doua zi a călătoriei noastre în Noua Zeelandă ne-a prins tot pe drum, de data asta cu mașina de la Christchurch până în Hokitika, pe malul mării Tasmaniei.

Christchurch ne-a primit mai verde decât orice alt verde și ne-a făcut chef de hoinăreală, păcat că pe măsură ce luam calea munților, vremea s-a stricat și soarele a făcut loc vântului și ploii.

 

 

 

 

 

Dacă la Castle Hill ne-am bucurat cât de cât de câte o rază rătăcită, numai bună de luminat stâncile gri și morocănoase ale „castelului” cioplit din rocă masivă, trecătoarea lui Arthur ni s-a arătat neguroasă tare, cu ceața plimbându-se iute peste crestele munților și vântul rece gata să ne trimită înapoi la mașină de fiecare dată când ne făceam curaj să oprim pentru câte o poză.

Pentru că trebuie spus că până și pe vreme rea, văile largi străpunse de râuri repezi și albastre ca cleștarul și străjuite de o parte și de alta de munții impunători ai trecătorii sunt de o frumusețe greu de descris, desprinse de-a dreptul din povești cu Greuceni și tinerețe fără bătrânețe. Și nu te poți abține să nu surprinzi cu aparatul minunăție de natură în desfășurare.

 

 

 

 

 

 

 

Lăsăm în urmă Arthur’s Pass și ne îndreptăm către Hokitika, un orășel absolut adorabil, liniștit și cuminte, așezat în vecinătatea mării parcă tocmai ca să mai potolească un pic atmosfera de tumult și frământare a valurilor. Și nu mint cu nimic, pe cât e de fermecătoare plaja, pe atât e de tăios vântul și gălăgioasă marea. Nici aici noroc de vreme bună, mâncăm pe fugă și ne ducem țintă la hostelul unde eram cazați și unde aveam să ne odihnim până a doua zi când, tot cu ploaia în spate și cu vântul în față am pornit pe urmele ghețarilor.

 

 

 

 

 

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *