Luni noapte spre marți, ora 00:20, Spitalul Clinic de Urgență Grigore Alexandrescu. Suntem triați şi așteptăm în sală să ne vadă medicul. De fapt, cam asta am făcut toată ziua, am aşteptat: o oră şi un sfert la medicul de familie, care s-a speriat când l-a ascultat la plămâni şi ne-a trimis la spital, încă două ore la urgențe la Medicover, după ce trecuserăm pe la Alexandrescu și n-am putut nici măcar intra în sala de aşteptare de cât era de aglomerat. De aici, înapoi la Alexandrescu, cu recomandare de internare acolo, pentru că la Medicover nu se putea face radiografie în urgențe. Şi iată-ne, trei ore mai târziu, tot așteptând. E îmbulzeală, copiii sunt agitați şi plâng, părinții încercănați şi îngrijorați, personalul depășit.

Pentru că, de fapt, despre asta vreau să scriu: panoul din sala de așteptare arăta 651 de copii consultați şi 71 internați. Nu știu exact în ce interval, dar vorbim despre 651!!! Copii suferinzi, speriați, trecuți toți prin mâinile asistenților de la triaj şi ale medicilor de gardă. Aud discutându-se că din 30 de medici au rămas doar 15, care nu mai fac față. Şi mie îmi e greu să înțeleg cum mai duc oamenii ăștia nu numai responsabilitatea tratării unui micuț, dar şi lipsa de respect și considerație a mai marilor țărișoarei, a părinților care amenință și fac scandal că nu se mișcă mai repede, a conducerii spitalului care nu pune ordine în lucruri.

Intrăm, suntem consultați în strigătele unei individe care susține tare că dacă ar fi avut banii necesari, sigur intra mai devreme. Asistenta șefă o privește dezamăgită pe deasupra ochelarilor: „În 30 de ani de când lucrez la urgențe, n – am acceptat nici măcar o floare. Să vă fie rușine!”. Eu o cred, îi cred pe toți pentru că îi văd cum aleargă între pacienți și fișe fără întrerupere, căutând în același timp să liniștească, să se facă înțeleşi. Asistenta care ne recoltează sânge se apropie de Filip care plânge că vrea să se termine repede. „Cât de repede?” . „5 secunde vreau să dureze”. „Lasă mâna moale la mine şi îți promit că în 5 secunde terminăm”. Mâinile ei fac o magie, înfige acul și ăsta micu’ rămâne cu gura căscată că n- simțit nimic. Îi mulțumim mult, și ei și medicului care ne-a văzut, ne luăm bagajele şi plecăm spre casă.

S-a făcut 03:00 și în drum spre casă mă tot gândesc la oamenii ăştia cu puteri de supra-zei. Sigur, există şi excepții, de la spital la spital şi de la medic la medic, despre care se vorbește mult şi des, pentru că e mult mai uşor de văzut hibele şi de aruncat cu noroi, la asta suntem mereu campioni.

Dar uite că există, și nu puțini, oameni care rămân şi luptă şi ne fac copiii bine. Am tot mai mult convingerea că e un act de curaj să fii medic în țara asta, iar să fii medic de copii la Alexandrescu e eroism de-a binelea.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *