Ferrante, Yalom, Murakami

Chiar dacă n-am mai scris de ceva vreme despre lecturile mele, asta nu înseamnă că am tras chiulul, ba dimpotrivă, citesc pe bandă rulantă în fiecare zi în metrou, cât sunt la coafor, în timp ce aștept la medic sau oriunde și oricând reușesc să rup 10-15 minute pentru  asta.

Așa că azi povestesc despre câteva dintre ultimele cărți citite, cele care mi-au plăcut mai mult sau mi-au ”vorbit” mai mult.

Elena Ferrante și a sa tetralogie napoletană e de aproape un an în recenziile tuturor, doar de bine și foarte bine. M-am ferit  ceva vreme de ea tocmai pentru ca celebritatea ei mi-a reamintit un pic de Paulo Coelho, cu care am pierdut timp prețios și de care am fost ulterior dezamăgită. Așa că nu mi-am cumpărat cărțile până nu m-am asigurat că merită cu adevărat să-mi petrec timpul parcurgând cele 4 volume care alcătuiesc tetralogia, iar răsplata nu a întârziat să apară.

Povestea celor două prietene, Lila și Lenu e din start fermecătoare, ajungi să le iubești și să le urăști pe rând pe fiecare dintre ele, suferi odată cu ele și simți efectiv cum îți ard degetele de nerăbdare să dai pagina, să vezi ce fac în continuare, cum trec și peste partea asta,  ce se mai întâmplă și cu cine. Toate cele 4 volume încep cu o înșiruire a tuturor personajelor din carte, ca un soi de generic al actorilor ce urmează să se perinde pe ecran, invitându-te practic să ii descoperi pe toți, pe rând și împreună, ducându-și viața într-un cartier sărac din Napoli, luptându-se cu vicisitudinile vieții, cu iubiri neîmplinite, război, camoriști, nedreptăți și sărăcie. Doar prietenia dintre Lila și Lenu dăinuiește peste tot și toate, încercată și ea de gelozie și invidie, sărăcie și nefericire. Iar finalul…ei bine finalul e dureros și împăciuitor, ca orice final de real life și te lasă tânjind după o continuare care nu mai apare.

Despre Yalom am mai scris, e una dintre cele mai grozave descoperiri de anul acesta, iar Soluția Schopenhauer  se înscrie și ea cu succes în șirul de lecturi bune de anul ăsta.

E povestea unui terapeut care descoperă că mai are de trăit doar un an și pornește să fructifice ultimele sale zile oferindu-le celorlalți ce are el mai bun de oferit: terapie pentru suflet și minte. Iar poveștile celor din grupul de terapie ating cumva cele mai sensibile corzi ale cititorului, care se vindecă odată cu Pam, Tony, Philip, Gill, Stuart, Rebecca. Pe lângă asta, povestea grupul de terapie e țesută cu paragrafe despre viața și filosofia de viață a lui Schopenhauer, la fel de interesante de parcurs ca și narațiunea în sine, cu atât mai mult cu cât autorul ”demontează” crezurile marelui filosof și clădește pe fondul lor un adevărat tezaur de învățăminte terapeutice. Urmează o vacanță lungă, la soare și plajă, unde sper să mă delectez și cu Plânsul lui Nietzsche, care se anunță la fel de rewarding ca toate scrierile lui Yalom.

După Yalom, am revenit la o dragoste mai veche: Murakami. A trecut ceva vreme de când am citit ceva de Murakami, după ce o perioadă lungă de timp am devorat doar asta, de la Elefantul a dispărut și La sud de granită la vest de soare până la Kafka pe malul mării, În căutarea oii fantasctice și Pădurea norvegiană. Am ales de data asta Iubita mea, Sputnik, care descrie povestea lui Sumire, o tânără care dispare suspect pe o insulă grecească, lăsându-i pe cei apropiați ei să deslușească misterul dispariției sale. Evident, nu lipsesc suspansul și nota de fantastic omniprezente în scrierile lui Murakami și atât de bine transpuse în paginile cărții, încât te trezești nu o dată cu pielea ca de găină, iar genul ăsta de senzații e fix ce caut în orice carte demnă de citit.

Urmează la foc automat Privind înăuntru a Petronelei Rotar, de care iarăși sunt iremediabil îndrăgostită, Amos Oz cu Să cunoști o femeie și, pentru că se apropie sărbătorile și avem nevoie mai mult ca oricând să ne umplem sufletele de bine și fericire, Mica Enciclopedie Hygge. Rețeta daneză a fericirii. Stay tuned!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *