Mă pregătisem să postez câteva impresii din cea mai recentă vacanță, am ciorna despre Thailanda salvată, iar la Malaezia încă visez cu ochii deschiși, așa că speram să umplu site-ul cu fotografii și idei despre cele două săptămâni petrecute pe continentul asiatic.

Doar că după vacanță ne-au lovit grav virozele, nopțile nedormite și vizitele la medic, plus zilele destul de încărcate la muncă, așa că nu am mai apucat să postez nimic. Despre ce ni s-a întâmplat însă cu bona e musai să scriu acum, pentru că mintea mea încă nu poate să înțeleagă exact cum am rămas fără bonă așa, de pe o zi pe alta.

Ne-am găsit bona când eu eram încă însărcinată cu Olivia. Am dat anunț pe olx.ro, m-a sunat, ne-am propus să ne vedem și a fost dragoste la prima vedere, ca să zic așa. Filip a îndrăgit-o pe loc,  a fost foarte degajată și prietenoasă încă de la primul contact cu el, iar faptul că cel mic s-a atașat așa ușor de ea, pentru noi a însemnat mult și am primit-o cu mare drag în familia noastră.

Nu aș avea nimic să îi reproșez, după ce am născut, lucrurile au mers exact așa cum mi-am dorit. Am avut o bebelușă plângăcioasă și un copil de 3 ani care cerea încă multă atenție, iar faptul că am avut-o pe doamna C. cu noi a contat enorm.

La fel și când am revenit la muncă: înainte să mă întorc, o lăsam pe Olivia cu ea câteva ore pe zi, soseam acasă la ore neașteptate, ca să mă asigur că totul e ok și în lipsa mea, iar cea mică a îndrăgit-o dintotdeauna, era mereu veselă și distrată, semn că lucrurile se petrec așa cum e normal și cum mi-am dorit. Am considerat că am avut mare noroc să dăm de ea, am tratat-o mereu ca pe un membru al familiei și am ajutat-o când și cum am putut atunci când ni s-a cerut asta.

Până săptămâna trecută când, pe la ora 8 seara, primesc un sms prin care mă anunța că a intervenit ceva cu totul neașteptat și nu mai poate veni. Neașteptat nu a fost, pentru că ne lăsase cheile în debara, iar faptul că m-a anunțat asta printr-un simplu sms, după mai bine de doi ani de conviețuire, m-a pus pe gânduri.

Am sunat înapoi, avea telefonul închis. Am continuat să sun mai târziu, nu mi-a răspuns, nu mi-a răspuns nici la sms-uri. I-a trimis până și mama sms, ei i-a răspuns că nu poate vorbi și că o să revină ea. Nu a mai făcut asta.

Nu știu ce să înțeleg de aici, nu văd ce i s-ar fi putut întâmpla sau ce am făcut noi așa de grav încât să nu ne putem despărți civilizat, printr-o discuție normală, în care ea să ne anunțe că nu mai poate veni. Aș fi înțeles, chiar dacă era de pe o zi pe alta, nu poți niciodată să știi și să judeci ce se întâmplă în viața unui om. Doar că, pe de altă parte, suntem oameni civilizați și, indiferent care ar fi fost motivul, putea să ne dea altfel vestea asta.

Sunt așa de dezamăgită de întreaga situație, de mine că nu am reușit să citesc omul cu care am locuit doi ani de zile, încât am renunțat să mai caut altă bonă. Momentan facem apel la bunici, până scăpăm de sezonul virozelor și o putem trimite pe pitică la grădiniță cu fratele mai mare.

Am emoții mari, are abia 2 ani și jumătate și mi-e tare teamă că o să îi fie grea acomodarea. Mă încurajez totuși gândindu-mă că nu îi sunt complet străini copiii de acolo, doamnele sunt calde și binevoitoare, nu am avut nici un fel de probleme în a colabora cu ele pentru orice fel de aspect legat de Filip și că, în cele din urmă, totul o să se rezolve cu bine, pentru toată lumea.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *